Continuăm astăzi cu programul marinei române desfăşurat între 1886 şi 1888 şi rămânem în aceeaşi notă arhitecturală „victoriană”, subiectul articolului fiind canonierele „Bistriţa”, „Oltul” şi „Siretul”.

Aceste bijuterii victoriene a căror formă vi se va părea poate familiară, etrava inversată revenind recent în atenţia constructorilor navali, au fost construite de şantierul „Blacknall”[1] al firmei britanice „Thames Iron Works” din Londra costând bugetul României câte 125000 de lei fiecare.[2]

Au ajuns în ţară prin forţe proprii, părăsind şantierul naval de pe Tamisa în data de 12 august 1888, cu escale pentru refacerea stocului de cărbuni în Gibraltar şi la Malta. Au sosit în ţară în 25 august 1888 fiind botezate „Bistriţa”, „Oltul” şi „Siretul”. Primii ofiţeri comandanţi au fost căpitanul Spiropol Ion pe „Bistriţa”, locotenentul Perieţeanu Constantin pe „Siretul” şi locotenentul Crivăţ George pe „Oltul”. Interesant este că britanicii le considerau nave pentru paza de coastă, un rol de altfel îndeplinit cu succes până la începerea Primului Război Mondial.

Date tehnice[3]:

Lungime …………………………. 30,5 m

Lăţime ……………………………. 4,1 m

Pescaj …………………………….. 1,85 m

Deplasament …………………… 100 t

Propulsie:

1 maşină cu triplă expansiune (cărbune), 360 CP

1 x arbore port elice

Arborada şi greementul:

2 catarge, bompres, velatură bermudiană

Viteza ………………………………. 12,5 Nd

Armament (1888):

1 tun Nordenfelt cu tragere rapidă de 57 mm, bătaie maximă 5 km[4]

1 tun revolver Hotchkiss de 37 mm

Echipaj: 25 de oameni[5]

Alte surse menţionează un echipaj format din 3 ofiţeri, 1 pilot şi 33 de marinari.[6]

Modul de piturare al navelor, cel puţin în prima parte a vieţii lor, a fost unul specific victorian: corpul negru cu linia de plutire trasată cu alb, opera vie roşie, catargele înclinate uşor către pupa, vopsite în galben, ca şi coşul de fum şi suprastructurile albe. La fel ca „Elisabeta”, canonierele aveau pupa rotunjită, ornamente foarte frumoase remarcându-se atât în prova cât şi la pupa.

Comanda de navigaţie era dispusă în prima jumătate a navei, în spatele arborelui trinchet (primul catarg din prova). La mijlocul navei se afla sala maşinii, coşul şi trombele de aer fiind în spatele comenzii.

Perioada de început

Deşi au fost catalogate de domnul Cristian Crăciunoiu ca nave eminamente fluviale, îndrăznesc să opinez că, de fapt, canonierele erau nave maritim-fluviale. Acest fapt este confirmat şi de alocarea canonierei „Bistriţa” Diviziei de Mare, formate în 1890, în urma reorganizării flotilei.[7]

Având o graniţă foarte lungă de apărat la Dunăre, a fost cumva firesc ca noile canoniere să fie folosite preponderent pe fluviu. Tânărul stat independent România trebuia să-şi impună suveranitatea pe Dunăre asigurând poliţia acestei linii comerciale esenţiale pentru dezvoltarea sa. Iniţial, „Bistriţa” şi „Siretul” au ţinut de Divizia echipaje a flotilei iar „Oltul” de Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor.

Ulterior, „Bistriţa” a fost staţionată la Sulina în timp ce „Oltul” şi „Siretul” asigurau poliţia navigaţiei între Brăila şi Porţile de Fier. Cred că merită reamintit că, la acel moment, prin porturile dunărene Galaţi, Brăila şi Sulina se desfăşura cam tot comerţul României, dezvoltarea Constanţei fiind încă într-un stadiu incipient.

Canonierele participau la aplicaţii împreună cu celelalte nave ale flotilei, cum au fost şi cele din septembrie 1894. „Bistriţa” a făcut atunci parte din Divizia de Mare alături de „Elisabeta”, nava amiral a Diviziei de Mare, bricul „Mircea”, canonierele „Griviţa” şi „Alexandru cel Bun”, torpiloarele „Sborul”, „Năluca” şi nava „Prutul”. Navele flotilei efectuau marşuri de navigaţie în formaţie, trageri de artilerie şi atacuri simulate. Cu o ocazie asemănătoare, toate trei canonierele au ajuns la Constanţa, unde se găsea baza Diviziei de Mare.

Ca şi „Elisabeta”, şi canonierele au contribuit activ la diplomaţia României. Astfel, în 1897, canonierele, alături de bâtrâna „România”, au efectuat vizite în porturile sârbeşti şi bulgăreşti Radujevaţ, Kladova, Vidin, Lompalanka, Russe şi Silistra.[8]

La data achiziţiei monitoarelor şi vedetelor de siguranţă, canonierele noastre se apropiau de 20 de ani. Nu exista termen de comparaţie între bătrânele canoniere şi noile monitoare şi vedete de siguranţă.

În timpul războaielor balcanice

Pentru marina română, primul test înaintea Primului Război Mondial a fost cel de-al doilea război balcanic. La acel moment, România deţinea o flotă fluvială impresionantă, chiar dacă nu era încă pe măsura celei austro-ungare. Concepţia tactică de utilizare a navelor era însă una pur maritimă care acorda prioritate bătăliei navale (distrugerea navelor adversarului), nu sprijinului trupelor de uscat. Însă trebuie spus că şi principalul adversar, marina austro-ungară, împărtăşea aceeaşi viziune tactică.

Pe timpul celui de-al doilea război balcanic, canonierele noastre au fost alocate iniţial grupării de apărare a podurilor Cernavodă şi Feteşti. Erau practic în linia a doua. Ca şi celelalte unităţi ale flotei, au participat însă la construcţia podului de peste Dunăre, pod folosit de armata română pentru a trece în Bulgaria.

Primul test în condiţii reale de luptă a fost trecut cu bine de marina noastră care a dovedit multă adaptabilitate şi versatilitate, marina militară acţionând împreună cu marina comercială pentru asigurarea logisticii necesare trupelor noastre. Lipsa unei opoziţii reale din partea inamicului a creat o falsă impresie de putere. Unele carenţe au fost sesizate, altele nu. Iar cele care nu au fost sesizate aveau să-şi ia tributul în timpul Primului Război Mondial.[9]

Primul Război Mondial

În perioada neutralităţii, la începutul lui 1916 când începea să fie clar că România va intra în război, canonierele au efectuat serviciul permanent de siguranţă în zona km 438 împreună cu alte nave mai mici. Rolul lor era de a ţine linia frontului în cazul unui atac până la intervenţia monitoarelor.

Canonierele au fost nave active şi în timpul Primului Război Mondial, chiar dacă greul luptelor a fost dus de cele patru monitoare având în sprijin cele opt vedete de siguranţă. Au participat la bătălia de la Raşova, din 18 – 30 septembrie 1916, când lucrurile începuseră să meargă din ce în ce mai prost pentru armata română.

Bătălia s-a dat atunci când germanii au încercat să deslipească de Dunăre Armata de Dobrogea care tocmai urma să acţioneze ofensiv pe întregul front. Cele două forţe s-au intersectat la Raşova, în zona km 310 al Dunării. Frontul se intindea între Dunăre şi Marea Neagră, la mare sprijinindu-se pe escadra rusă condusă de amiralul Patton iar la Dunăre pe flota de operaţiuni româno-rusă comandată de contraamiralul Negrescu.

Pe flancul dinspre Dunăre, contribuţia forţelor navale la această bătălie a fost extrem de importantă, unităţile flotei sprijinind cu foc de artilerie armata română şi hărţuind în permanenţă flancul stâng al trupelor bulgaro-germane. Bineînţeles, monitoarele au fost vioara întâi cu tunurile şi obuzierele lor de 120 mm. Canonierele ruseşti au executat şi ele un puternic foc de sprijin, oprind multe din acţiunile inamicului.

Canoniere „Bistriţa”, „Oltul” şi „Siretul” au participat şi ele la bătălie, fiind folosite îndeosebi pe canalele înguste, zădărnicind la un moment dat o încercare de pătrundere a inamicului. Bătrânele tunuri de 57 mm îşi făceau încă datoria, la fel ca-n prima zi!

Sprijinul cu foc acordat de flotă trupelor de pe uscat a ajutat la menţinerea poziţiilor armatei determinându-l pe generalul E. Grigorescu, comandantul Diviziei 15 Infanterie să spună ofiţerilor săi: „Copii, iată o armă pe care până acum noi am dispreţuit-o; aflaţi că dacă flota n-ar fi fost azi aici, astăzi cu toţii am fi fost aruncaţi în Dunăre.”[10]

În urma coroborării mai multor informaţii, comandamentul român a ajuns la concluzia că inamicul intenţiona o debarcare în insula Borcea având ca obiectiv cucerirea oraşului şi a portului Călăraşi şi distrugerea podului Feteşti – Cernavodă. În dimineaţa zilei de 8 octombrie grupul de canoniere aflat la Topalu a primit ordin să intre pe Borcea pentru a efectua o recunoaştere în zona ostrovului Bimbaşa. De asemenea, grupul trebuia să supravegheze şi podul Feteşti – Cernavodă. În ciuda unor rapoarte contradictorii care îl dădea pe inamic ca ocupând ostrovul Bimbaşa, grupul de canoniere aflat sub conducerea comandorului Gavrilescu a raportat de la faţa locului că este linişte şi nici o urmă de inamic.

În ciuda faptului că pe Borcea era linişte, inamicul nefiind semnalat de canoniere în zona ostrovului, comandamentul decide totuşi suplimentarea forţelor pe Borcea, suplimentând grupul canonierelor cu monitorul „Lahovari”. Monitorul s-a oprit pe malul stâng la km 46-47, în zona Feteştiului în timp ce canonierele „Bistriţa”, „Oltul” şi „Siretul” erau răspândite mai la deal până aproape de gura Borcei.[11]

Confirmarea absolută a lipsei inamicului în ostrovul Bimbaşa a venit de la comandorul Gavrilescu care, în noaptea de 12 spre 13 octombrie, a debarcat un detaşament de marinari în ostrov, evident nefiind nici urmă de inamic.

Obsesia (deja) debarcării inamicului în insula Borcea se manifestă din nou pe 15 octombrie. În noaptea de 15 spre 16, monitoarele „Catargiu” şi „Brătianu” însoţite de patru vedete şi de canoniera „Bistriţa” intră pe canalul Borcea, suplimentându-l pe „Lahovari” aflat deja acolo împreună cu două vedete. A fost o vânătoare de fantome efectuată cel mai probabil la insistenţele factorilor politici din Călăraşi…

Până la urmă podul de la Feteşti a fost distrus chiar de către români, operaţiunea fiind susţinută de monitorul „Lahovari” şi de canoniera „Oltul”.[12]

În 1917 a urmat retragerea în Deltă, canonierele efectuând numeroase misiuni de patrulare şi de escortă a convoaielor de transport dintre Galaţi şi zona Deltei. Astfel, bătrânele tunuri de 57 mm au avut din nou parte de acţiune. De altfel, în Primul Război Mondial s-a luptat destul de mult în zona Deltei. Canonierele au avut baza la Chilia Veche, alături de celelalte nave ale flotei.

După război au fost clasate ceea ce nu le-a împiedicat să apară în continuare în lista flotei în 1936 ca nave dezafectate.

În loc de sfârşit, citez din Registrul Operativ al Flotilei de dragaj fluvial 1944 – 1945: „… 25 martie 1945, ora 23:30 – Şalupa grănicerească de dragaj nr. 11 soseşte la Corabia…După acostarea şlepului (magnetizat), şalupa se deplasează pentru noapte în aval de port lângă vechea canonieră „Siretul”…”

Marina lui Maican trăise.[13]

Câteva schiţe şi planuri suplimentare:

 

Nicolae Hariuc

 

Surse:

http://www.passioncompassion1418.com/Canons/Eng_AfficheCanonGET.php?IdCanonAffiche=506

http://www.victorianshipmodels.com/antitorpedoboatguns/Hotchkiss/index.html#mmHotchkissTop

https://en.wikipedia.org/wiki/QF_6-pounder_Nordenfelt

http://navyworld.narod.ru/Crucisatorul.htm

http://www.navweaps.com/Weapons/WNRussian_37mm_Hotchkiss.php

https://forum.pages14-18.com/viewtopic.php?t=51588

https://www.youtube.com/watch?v=BgAhHSoLYVY

https://www.youtube.com/watch?v=Ju38iYlo2fQ

https://www.ibiblio.org/hyperwar/USN/ref/MG/I/MG-2.html

http://www.navweaps.com/Weapons/WNUS_6pounder_m1.php

http://www.cartula.ro/forum/topic/10245-canoniera-bistrita-1887/page__st__40

http://www.shipmodels.info/mws_forum/viewtopic.php?f=52&t=162641&start=20

Bibliografie:

[1] Modelism Internaţional, 2/1995, pag. 8

[2] „Contribuţii la istoria marinei române”, Vol. I – din cele mai vechi timpuri până în 1918, pag. 223, Nicolae Bîrdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979

[3] Modelism Internaţional, 2/1995, pag. 8

[4] „Crucişătorul Elisabeta în campanie”, pag. 27, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2012

[5] Modelism Internaţional, 2/1995, pag. 8

[6] „Contribuţii la istoria marinei române”, Vol. I – din cele mai vechi timpuri până în 1918, pag. 223, Nicolae Bîrdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979

[7] „Crucişătorul Elisabeta în campanie”, pag. 27, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2012

[8] Modelism Internaţional, 2/1995, pag. 9

[9] „Marina română în Primul Război Mondial”, pag. 35-39, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Editura Modelism, 2000

[10] „Marina română în Primul Război Mondial”, pag. 110, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Editura Modelism, 2000

[11] „Marina română în Primul Război Mondial”, pag. 135, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Editura Modelism, 2000

[12] „Marina română în Primul Război Mondial”, pag. 148, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Editura Modelism, 2000

[13] Revista Modelism, 2/1995, pag. 12