×

Canonierele tip „Friponne” în România şi o mică enigmă istorică: cine este de fapt canoniera „Eugen Stihi”?


În Primul Război Mondial, Franţa a răspuns ameninţării submarinelor germane prin construcţia unor nave mici, relativ rapide şi bine înarmate, generic denumite canoniere.

Au fost construite circa 30 de astfel de canoniere în anii 1916 – 1917, utilizate preponderent ca escorte anti-submarin. Navele făceau parte din așa numita serie (clasă) „B”, fiind destul de apreciate pe timpul marelui război, dar şi după încheierea sa, Franţa însăşi păstrând în flotă câteva astfel de canoniere.

Au fost împărţite pe mai multe clase, navele fiind asemănătoare conceptual, diferenţele de design fiind destul de subtile: „Ardent”, „Friponne”, „Luronne” şi „Valliante”. O informaţie inedită face referire la faptul că, în 1920, Franţa ar fi vândut României pentru canibalizare şi o a cincea canonieră, de clasă „Ardent”, şi anume pe „Boudeuse”. Informaţia rămâne să fie confirmată după consultarea arhivelor.

canoniere friponne eugen stihi
Canoniera dragor „Surveillante” Sursa: internet

Clasa „Friponne” la care vom face referire în acest articol cuprindea opt nave lansate la apă între 1916 şi 1917:

  • „Boufonne”, construită la şantierele navale din Lorient, casată în 1925;
  • „Chifonne”, construită tot la Lorient, vândută României în 1920;
  • „Diligente”, construită la Brest, păstrată de Franţa, capturată de britanici în 3 Iulie 1940;
  • „Engageante”, construită tot la Brest, păstrată de Franţa, casată în 1944;
  • „Impatiente”, construită la Brest, vândută României în 1920;
  • „Friponne”, construită la Lorient, vândută României în 1920;
  • „Mignonne”, construită la Brest, vândută României în 1920;
  • „Surveillante”, construită la Brest, casată în 1938.
canoniere friponne eugen stihi
Sursa: internet

Conform Jane’s Fighting Ships, ediţia din 1937, la acel moment, Franţa mai avea în serviciu trei canoniere din clasa „Friponne”: “Engageante”, “Diligente” şi “Luronne” iar România avea în serviciu patru astfel de canoniere, cele vândute în 1920. Conform aceleaşi publicaţii, canonierele vândute României în ianuarie 1920 au fost:

  • „Chifonne”, construită la Lorient, lansată în 1917, botezată în cadrul unei ceremonii din 15 ianuarie 1920, „Locotenent Lepri Remus”, având înscrise la prova iniţialele „Lp”;
  • „Friponne”, construită la Lorient, lansată în 1916, redenumită la aceeaşi dată „Locotenent –comandor Stihi Eugen”, purtând la prova iniţialele „St”;
  • „Impatiente”, construită la Brest, lansată în 1916, redenumită cu ocazia aceleiaşi ceremonii „Sublocotenent Ghiculescu”, identificată cu iniţialele „Gh”;
  • „Mignonne”, construită la Brest, lansată în 1917, va purta numele de „Căpitan Dumitrescu” în Marina Regală a României, fiind identificată prin iniţialele „Dm” de la provă.

 

canoniere friponne eugen stihi
„Dumitrescu” Sursa: Marina Română în Al Doilea Război Mondial, Ed. Modelism, 1996

În mod cert, francezii au fost foarte inspiraţi când au construit şi proiectat aceste nave, denumite generic canoniere-dragoare. Se făceau remarcate prin câteva inovaţii tehnice: catargele montate divergent faţă de axul longitudinal al navei şi nu pe axa navei în scopul inducerii în eroare a comandanţilor de submarine ce ar fi dorit să le torpileze sau să ia ca relevment pentru ochire catargele, motoarele diesel în locul turbinelor obişnuite ale vremii, motoare care confereau navelor o autonomie extinsă, ocupau mai puţin loc pe navă şi scoteau mai puţin fum, eliminându-se şi coşul masiv specific navelor cu cazane şi turbine.[1]

Jane’s Fighting Ships, ediţia din 1937, ne spune că cea mai mare dintre ele era „Stihi”, ex-„Friponne”, având un deplasament de 450 t, o lungime de aproape 66 m, o lăţime de aproximativ 7,30 m, pescajul fiind de aproximativ 3 m. Construită tot la Lorient, „Lepri”, ex- „Chifonne”, avea un deplasament de 400 t, cel mai probabil, dimensiunile fiind similare cu cele ale lui „Stihi”.

canoniere friponne eugen stihi
„Ghiculescu” Sursa: Marina Română în Al Doilea Război Mondial, Ed. Modelism, 1996

Celelalte două, construite la Brest, „Sublocotenent Ghiculescu”, ex- „Impatiente”, şi „Căpitan Dumitrescu”, ex- „Mignonne”, erau ceva mai mici, având deplasamente de 350, respectiv 390 t, lăţimea fiind tot de 7,30 m, pescajul fiind mai mic, de aproximativ 2,55 m.

Navele se evidenţiau şi prin bunele calităţi nautice şi manevriere realizând o viteză maximă de 15 Nd cu ajutorul celor două motoare Sulzer Diesel de câte 450 CP fiecare. Mulţumită celor 30 de tone de combustibil, autonomia navei era de 3000 de mile marine la viteza de 10 noduri şi de 1600 de mile marine la viteza maximă de 15 noduri. Armamentul era format din 2 tunuri de 100 mm, 2 mitraliere anti-aeriene şi un aruncător de bombe anti-submarin. Echipajul canonierelor se compunea din 50 de marinari.

Diferenţele dintre nave erau destul de subtile, cele construite la Lorient, cum erau „Stihi” şi „Lepri”, aveau câte un singur coş mai gros, înspre comandă, în timp ce „Dumitrescu” şi Ghiculescu”, construite la Brest, aveau câte două coşuri subţiri, alăturate transversal, mai spre catargul pupa.[2] Alte diferenţe se regăseau la nivelul pupei, unele având-o dreaptă, altele în formă rotunjită, aşa numita pupă de yacht.

canoniere friponne eugen stihi
„Dumitrescu” Sursa: Marina Română în Al Doilea Război Mondial, Ed. Modelism, 1996

Misiunea iniţială a canonierelor, aceea de dragare a litoralului românesc a fost finalizată în 11 iunie 1923, navele fiind ulterior utilizate şi ca nave şcoală până la venirea în ţară, în 1939, a bricului Mircea (navă barc cu trei catarge, denumită în mod traditional bric). „Stihi” a efectuat ultima sa crucieră în calitate de navă şcoală în 1936 când a vizitat porturile Sinope, Istanbul, Rodos şi Salonic.

Apropierea celui de-al Doilea Război Mondial a adus modernizarea armamentului canonierelor, în special a celui antiaerian, fiind instalate tunuri a.a. semiautomate, unul Rheinmetall de 37 mm şi celălalt de 20 mm, de provenienţă elveţiană (Oerlikon), tunul de 100 mm din prova fiind înlăturat. Şi mijloacele de luptă a.s. au trecut prin modernizare, înspre pupa fiind instalate două aruncătoare de bombe a.s. „Ghiculescu” chiar avea să beneficieze de instalarea unui tun modern de 88 mm, naval şi antiaerian, în locul celui vechi din pupa navei.

„Lepri” a fost pierdută în ianuarie 1940 în urma unei operaţiuni de minare la nord-est de Sulina, când a lovit accidental cu pupa o mină. Explozia a făcut un mort şi doi răniţi, nava scufundându-se în 40 de minute.

Istoria lor operativă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial poate fi lesne împărţită în câteva etape principale: operaţiunile de minare de la începutul războiului, operaţiuni în care canonierele şi navele puitoare de mine au deţinut rolul principal, bombardamentele aviaţiei sovietice de la începutul războiului, operaţiunile de convoiere desfăşurate cu precădere în 1942-1943 (cu intensitate maximă în 1943) şi evacuarea trupelor din Crimeea desfasurată în perioada 12 aprilie-14 mai 1944.

După participarea la acţiunea de retragere a trupelor româno-germane din Crimeea, flota a demarat operaţiuni de minare în lungul litoralului românesc în aşteptarea reluării ofensivei sovietice, canonierele „Stihi” şi „Dumitrescu” fiind utilizate cu precădere.

canoniere friponne eugen stihi
Canonieră pe mare Sursa: Marina Română în Al Doilea Război Mondial, Ed. Modelism, 1996

Ziua de 23 august 1944 a găsit-o pe „Stihi” în bazinul portului Constanţa, avariată (găuri de schije la suprastructuri şi corp) de bombardamentele sovietice din 20 august 1944, bombardamente descrise de martorii vremii ca fiind cel mai puternic şi precis atac aerian sovietic asupra portului Constanţa din timpul războiului. Aşa că doar „Dumitrescu” şi „Ghiculescu” au putut întâmpina, în noaptea de 29/30 august 1944, escadra sovietică ce venea dinspre Sulina pilotată de vedeta torpiloare „Viforul”.

Din 5 septembrie 1944 sovieticii au început ample operaţiuni de dezarmare a marinarilor români şi de preluare a flotei noastre. Până la semnarea armistiţiului din 12 septembrie comandamentul naval sovietic de la Constanţa îşi însuşise deja patru distrugătoare, două torpiloare, trei canoniere, practic întreaga flotă românească…

Restituirea canonierelor „Stihi” (denumită „Ahtuba” la sovietici) şi Ghiculescu („Angara”) s-a făcut la Galaţi, în 12 octombrie 1945, alături de alte nave ale flotei. „Dumitrescu” însă nu s-a mai întors scufundându-se după ce a lovit o mină în Golful Odessa.

În iulie 1947, „Stihi” şi „Ghiculescu” au participat la o campanie de deminare în zona Sulina, campanie finalizată în 28 iulie.

În 1958, „Stihi” va fi scoasă din serviciul dragoare şi transformată de şantierul naval „1 Mai” în navă hidrografică. „Ghiculescu” avea să fie amenajată ca navă de detecţie la alarmă radioactivă.

„Stihi” a fost folosită ca navă hidrografică până în 2003 (sau 2004 după unele surse) când a fost definitiv scoasă de pe lista navelor active.

La insistenţa Ligii Navale Române, „Stihi” a intrat în şantier în perioada decembrie 2010 – februarie 2011 pentru reparaţii la opera vie, reparaţii de natură a o readuce în stare de plutire, iar potrivit Hotărârii nr. 1 a Consiliului Militar al S.M.F.N. din 16 februarie 2011, în perioada 10 martie 2011 – 31 octombrie 2013, prin grija tuturor unităţilor navale, a Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale şi a structurilor logistice nava a fost transformată într-o primă fază în poligon de instrucţie marinărească şi de vitalitate, urmând ca ulterior să fie amenajată ca muzeu.

În 30.04.2015, prin Hotărîrea nr. 109, Consiliul Local Mangalia îşi dădea acordul privind trecerea navei „Eugen Stihi” din domeniul public al statului şi din administrarea MAPN în domeniul public al oraşului Mangalia, urmând a se solicita emiterea unei Hotărâri de Guvern în acest sens.

 

Dar să trecem la enigma istorică… După cum am arătat mai sus, sovieticii ne-au mai restituit doar două dintre cele trei canoniere, pe „Stihi” şi pe „Ghiculescu”. Cum navele s-au dovedit a fi foarte rezistente şi fiabile au fost păstrate de marina română, „Stihi” fiind şi astăzi în stare de plutire, mulţumită eforturilor despre care am povestit mai sus.

Conform tuturor surselor accesate, este general acceptat că, „Friponne”, construită la Lorient în 1916, a devenit în Marina Regală Română canoniera „Locotenent –comandor Stihi Eugen”.

Şi aici apar primele inconsecvenţe. Mai jos sunt câteva poze cu „Friponne”, poze din timpul serviciului în marina franceză. În aceste poze se poate observa foarte clar elementul de diferenţiere despre care vorbeam mai sus: numărul şi amplasarea coşurilor. După cum se poate observa în pozele de mai jos, „Friponne” are două coşuri subţiri în faţa catargului din pupa.

 

 

Pentru a putea face o primă comparaţie, mai departe, mai jos, sunt poze cu „Stihi”-ex „Friponne” după ce a fost transferată României, poze în care se poate observa foarte clar faptul că nava are un singur coş, mai gros, amplasat înspre comandă…

canoniere friponne eugen stihi
„Eugen Stihi” în culori de camuflaj. Sursa: Marina Română în Al Doilea Război Mondial, Ed. Modelism, 1996

Dar să continuăm. Fişa de inventar a lui NH-112 (din perioada când era navă hidrografică) – „Eugen Stihi” nu face decât să adâncească misterul. Conform acesteia, „Stihi” ar fi intrat în serviciu în 1917, în timp ce „Friponne” a fost construită şi a intrat în serviciu in 1916, şi a fost construită de şantierele navale din Saint Malo, pe când „Friponne” a fost construită la Lorient. Mai mult, conform fişei menţionate, nava are 59,37 m lungime în timp ce, conform Jane’s 1937, ar trebui să aibă aproximativ 66 m, fiind cea mai mare dintre cele patru.

canoniere friponne eugen stihi

Toate aceste informaţii indică o cu totul altă navă decât „Friponne”. Având în vedere istoria îndelungată a acestor nave, va fi foarte greu să identificăm unde s-a produs greşeala. Cel mai probabil, eroarea s-a produs o dată cu transmiterea navelor de către francezi. La asta putem adăuga faptul că navele au fost la început botezate cu litere, „A”, „B”, „C” şi „D” şi mai apoi au primit denumirile care le-au consacrat în marina militară română.

 

Această mică enigmă istorică ar putea fi lămurită doar după consultarea arhivelor franceze, respectiv româneşti din perioada 1916 – 1920.

Nicolae Hariuc

 

Surse:

http://www.navypedia.org/ships/france/fr_es_ardent.htm

http://www.navypedia.org/ships/france/fr_es_friponne.htm

http://www.navypedia.org/ships/france/fr_es_luronne.htm

http://www.navypedia.org/ships/france/fr_es_valliante.htm

http://www.navypedia.org/ships/romania/ro_es_dumitrescu.htm

„Marina romana in al doilea razboi mondial”, Vol. I, II si III, de Nicolae Koslinski si Raymond Stanescu, sub egida Ligii Navale Romane;

„Canoniera Locotenent Comandor Eugen Stihi – De la nava de lupta la poligon de instructie marinareasca si de vitalitate” de Locotenent Comandor Florinel Badica, publicat in Aspirantul, nr. 1, octombrie 2011;

„Politica navala postbelica a Romaniei (1944 – 1958)”, de Dr. Marian Mosneagu, Editura Mica Valahie, 2011;

 

 

 

 

[1] Navomodele – vechi nave româneşti, pg. 102, 103, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979

[2] Modelism, nr. 5-6/1990, pg. 16 – 27

Suiu Adrian :

NH112- aceasta este nava din Mangalia cu numele Stihi Eugen, asa ar fi corect, dupa modificarile realizate in timp. Am facut serviciul militar pe NH112, 1985-1987 si i-am curatat santinele. Frumoasa nava si asa cum s-a scris, bine construita. Am vizitat nava in 2015 … si am revazut santinele. Motoarele diesel de pe 112 -6DR30/50 erau motoare in 2 timpi, reversibile, poampa de injectie pe fiecare piston, ungere preliminara, lansare cu aer comprimat. Avea 3 generatoere de 110 CC, cu trei puteri diferite si un generator de 380V – CA, doua tancuri cu combustibil in prova ( de 12 tone cred), sub cabina Maistrilor Militari si doua in pupa (8 tone). Unul din tancurile din pupa era cu pacurina, pentru caldarina. Am transferat mereu combustibil si am imbarcat apa potabila( tancurile de apa erau sub cazarma prova) pentru a o mentine pe chila dreapta. Am invatat manevra de ancorare in port, desi eram „sobolan”. Doua ancore erau lasate in unghi si nava era trasa spre cheu folosind alternativ motoarele principale. Seful de achipaj MMP Timofciuc a fost pe vas in WW2, el realiza aceste manevre. Sunt multe de spus, este o nava ce merita pastrata, eleganta, lunga, alba … Foarte bun articolul. Multumesc!

rnhs :

Multumesc si eu pentru completari! Cred ca povestile domnului Timofciuc erau deosebit de interesante!
Ar fi foarte fain daca am putea realiza un album foto cu poze ale navei din perioada in care ati servit pe ea, daca dumneavoastra sau fostii dumneavoastra colegi mai aveti in arhiva personala.

Suiu Adrian :

Am decat cateva imagini, sunt publice pe pagina mea de FB (Suiu Adrian). Sunt f multe de povestit, pe 112 echipajul era in simbioza cu nava. Arata impecabil, parca scoasa din cutie, fara strop de rugina sau scurgeri de fluide (fara exagerare).

rnhs :

Mi-am permis sa vizionez pagina dumneavoastra de FB dar am gasit doar niste poze cu NS Mircea. Poate vom povesti la un moment dat despre cum era serviciul pe Stihi.

Cosmin ionescu :

Au scos nava la vanzare. Romtehnica se poate viziona caietul de sarcini.

rnhs :

Multumesc pentru informatie! O sa citesc caietul de sarcini, sper sa-l gasesc, sa vad ce conditii sunt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


CONTACT






Crafted by Taxi & Takeoff