×
×

Rezultatele căutării pentru ""


Etichete


aeroglisorAl Doilea Razboi MondialAl Khareef class corvetteAlexandru cel Bunalidadaamiral murgescuamiralul petre barbuneanuBAE SystemsBeirutBlack Ball LineBosforBouffonneCaffacalitati manevriereCalitati Nauticecanonieracanoniera Bistritacanoniera Dumitrescucanoniera Eugen Stihicanoniera Ghiculescucanoniera Lepri Remuscanoniera Oltulcanoniera Siretulcanonierecaracacaraca de la Balinesticb caproniChifonnecliperCliper ArielCliper Baltimorecolonelul Vasile UrseanuColregcontratorpilorConventia de la Montreauxcorvetacorveta Buyan Mcorveta K-130 Braunschweigcorveta Karakurtcorveta Tetal I 260Corveta Vasily BykovCrimeeaCristofor ColumbCrucisatorcrucisatorul elisabetacuterCutty SarkDaciaDamen SeaXplorerDamen Sigma 10514DardaneleDDG 1001DDG 51 Arleigh Burkedistrugatoarele tip MdistrugatorDistrugator Arleigh Burke Flight IIIdistrugator LiderDistrugatorul UdaloyDixmudedragajdragorESSMExocet MM40 Block 3FFG(X)FincantieriFinlandafocfregataFregata Amiral GorshkovFregata Amiral GrigorovichFriponnegabiergeneralGeopoliticagoeletaGowind 2500Great Tea RacegreementGrigore AntipaHarpoonHenric navigatorulhovercraftHuchuanImparatul TraianImpatienteImperiul Otomanistorie navalaJeanne D'Arc 2018Jolly Rogerjonca chinezeascaLa Fayette classLCACLCS FreedomLCS IndependenceLebedele albelochlogofatul TautuMarasestiMarastiMarea AzovMarea Chinei de SudMarea NeagraMarsuinulMatei KiralyMBDAMignonnemina marinamine maritimeMistral classmonitorNalucaNATONaval Groupnave medievalenave pe perna de aernave purtatoare de racheteNibbioNicolae Dumitrescu MaicanNicolae GontanodOperatiunea 60000operatiuni de dragajoperaţiuni de minareOsa Ipanzarul moldovenescPasagerpasagerul Regele Carol IPaul Allenpavilioanepaza de coastăperiscoppernopterportavionul Kusnetzovportul ConstantaPrimul Razboi MondialPrincipesa Mariaprogram de inarmareprograme de inarmarepuitor de minepuitorul regele carol Iracheta anti-navarandaRandunicaRazboiul ReceRechinulrelevmentRolls-RoyceRomaniaromanian independence war 1877romanian naval historyromanian navyromanian torpedo boatsRusiasabordSanta MariaSborulServiciul Maritim RomansifleeaSmeulsnorkelspar torpedo attackspar torpedo boatsSparvieroSpring Storm 2018Statele Unite ale AmericiiStatus 6 KanyonStefan cel Marestramtoarea KerciSU 33Submarinsubmarinul DelfinulSurcoufTaepingtermeni marinarestiTiconderogatorpilatorpiloaretorpilortorpilorul EpitropTurciaUcrainaUK marinesUniunea EuropeanaUSS DecaturUSS Michael MansoorUSS Oak Hilluss samuel b robertsVasco da Gamavedetaviceamiral Vasile ScodreaVL MicaVTAPWorld War IWorld War IIZborulZmeulZumwalt

Distrugătoarele de tip „M”: “Mărăşeşti” şi “Mărăşti”


Distrugătoarele de tip „M” sunt unele dintre cele mai longevive nave din marina română, „Mărăşeşti” şi „Mărăşti” fiind botezate după cele două bătălii purtate de armata română în Primul Război Mondial. Ştiu că părerea unanimă este că distrugătoarele de tip „R” sunt cele mai frumoase nave de acest tip avute vreodată în dotare, totuşi, pentru mine, distrugătoarele de tip „M”, cu arhitectura lor navală specifică navelor construite în preajma Primului Război Mondial rămân cele mai frumoase. Gusturile nu se discută!

Programul care nu a fost…

În numărul 43-44 al revistei populare „Albina”, apărut în iulie 1906, am găsit o statistică a Serviciului Maritim Român privind mijloacele tehnice de care dispuneau la acel moment marina militară şi marina comercială. La acea dată, flota noastră maritimă avea în dotare trei torpiloare – „Năluca”, „Smeul” şi „Sborul”, un crucişător – „Elisabeta” şi un bric, nava şcoală „Mircea”. Navele fuseseră achiziţionate în anii 1880, fiind la acel moment, iulie 1906, complet depăşite, din toate punctele de vedere.

albina - nave in dotare-42-42

În acest context, în jurul lui 1910, se cristalizează ideea achiziţiei a şase nave contratorpiloare ce urmau a fi alocate Diviziei de Mare. Ar fi trebuit să fie cel de-al patrulea program de înarmare destinat creării unei forţe navale maritime.

Cerinţele noastre tehnico-tactice au fost cele specifice unei marine mici care încerca să pună în aplicare zicala cu „biciul care mai şi pocneşte”… În acea perioadă, contratorpiloarele marinelor mari aveau un deplasament de circa 800 – 1200 tone şi artilerie principală constând din tunuri navale de 102 mm iar aşa zisele exploratoare, în fapt nişte crucişătoare uşoare – scout cruisers, de cercetare, folosite pe liniile comerciale, aveau un deplasament de circa 2500 – 3500 de tone şi artileria principală compusă din tunuri de circa 100 – 120 mm, rareori de 150 mm. Ambele tipuri de nave se remarcau prin viteza mare de marş.

distrugatoarele tip M Marasesti Marasti
HMS „Sentinel”, probabil primul scout cruiser Sursa: wikipedia

România a solicitat italienilor un contratorpilor mare, o navă lider, cu un deplasament de circa 1500 tone, o viteză de 25 – 30 Nd şi artileria principală formată din tunuri de 120 mm. Adică o navă care nu era nici contratorpilor, nici explorator, un hibrid între cele două clase. Iniţial, armamentul principal urma să fie compus din trei tunuri de 120/45 mm, patru tunuri de 76/50 mm şi cinci tuburi lanstorpile. Uitându-mă la programul corvetă multifuncţională şi la cerinţele sale, nu pot să nu remarc faptul că, aproape 100 de ani mai târziu, lucrurile nu s-au schimbat semnificativ…

Achiziţia anunţată de guvern a generat dezbateri aprinse în epocă. De exemplu, într-un articol publicat sub pseudonim în ianuarie 1911, în Revista Infanteriei, un ofiţer de marină activ critica politica de personal a Marinei Militare, mai ales într-o perioadă în care mulţi ofiţeri treceau de la marina militară la marina comercială, recent înfiinţatul Serviciu Maritim Român având din ce în ce mai mult nevoie de personal.

06 02 19 articol marasesti inzestrare final

 

Până la urmă, patru din cele şase contratorpiloare prognozate iniţial au fost comandate în 25 mai 1913, în Italia, Şantierului „Pattison” din Napoli. Pentru construcţia navelor s-a plătit Casei „Pattison”, până la 16 decembrie 1914, un acont în valoare de 6.748.433,70 lei. Din raportul nr. 188, din 18 aprilie 1915, al ministrului secretar de stat la Departamentul de Război, aflăm că, în aprilie 1915, construcţia contratorpiloarelor se găsea într-un stadiu destul de avansat, „urmând ca pe materialul şi piesele vaselor să [se] graveze iniţialele numirilor ce ele vor purta”.

Acest fapt l-a determinat pe preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministrul de Război Ion I.C. Brătianu să supună aprobării Regelui Ferdinand un proiect de decret prin care au fost stabilite numele pe care urmau să le poarte cele patru nave, respectiv, „Vifor”, „Vârtejul”, „Viscol” şi „Vijelia”.[1]

distrugatoarele tip M Marasesti Marasti
„Nibbio” Sursa: wikipedia

Denumirile de mai sus aveau să fie folosite însă la alte nave pentru că programul nu s-a mai materializat. Construcţia navelor a început prea târziu iar intrarea Italiei în război de partea Antantei a condus la rechiziţionarea navelor în curs de construcţie de către marina italiană. Au fost rebotezate: „Aquila”, „Falco”, „Nibbio” şi „Sparviero”.[2] Nu voi insista asupra serviciului acestora în Regia Marina.

Şi totuşi…

După război, în septembrie 1919, Consiliul de Miniştri a autorizat Ministerul de Război să înceapă tratativele cu Ministerul Marinei italian în vederea încheierii unui acord financiar în privinţa cedării de către Italia a contratorpiloarelor „Sparviero” şi „Nibbio”, celelalte două „Aquila” şi „Falco” rămânând în serviciul marinei italiene, fiind oprite în contul unor datorii de război constând în livrări de armament ş.a.[3][4]

În aprilie 1920, generalul de brigadă Ferigo şi căpitan-comandorul Federico Castracane, comandantul contratorpilorului „Sparviero”, în calitate de reprezentanţi ai guvernului italian, au luat contact cu amiralul Constantin Bălescu, comandantul Marinei, comandorul Constantin Niculescu-Rizea şi căpitan-comandorul Ioan Bălănescu, reprezentanţii Ministerului de Război român, dezbătând termenii contractului. Procesul verbal de predare a fost încheiat la 26 iunie 1920.

distrugatoarele tip M Marasesti Marasti
„B”, ex-„Nibbio”, viitorul „Mărăşeşti” la ancoră în Constanţa alături de cele pătru canoniere venite din Franţa Sursa: sanuuitam.blogspot.com

Cele două contratorpiloare, denumite initial „A” şi „B”, au fost rebotezate „Mărăşti” (ex-„Sparviero”, ex-„A”) şi „Mărăşeşti” (ex-„Nibbio”, ex-„B”) şi au intrat în serviciul Marinei Române la 1 iulie 1920. Cu această ocazie a fost adoptată şi noua terminologie de sorginte britanică, navele fiind numite distrugătoare.[5]

Descrierea navei, particularităţi, date tehnice

Principalele coordonate constructive:

  • Lungime: 94,36 m
  • Lăţime: 9,47 m
  • Pescaj mediu: 3,80 m
  • Deplasament: 1 475 t, maxim 1 760 t
  • Propulsie: 5 căldări Thornicroft, 2 turbine Tosi, putere maşini 44 – 45 000 CP, doi arbori port-elice
  • Viteza maximă: 35 Nd
  • Autonomie: 1 700 Mm@15 Nd; 300 Mm@35 Nd
  • Echipaj: 139

Au fost proiectate de inginerul Luigi Scala conform cerinţelor tehnico-tactice transmise de partea română.

Nava era dotată cu cinci căldări de tip „Thornycroft”, remarcându-se prin cele trei coşuri de fum înclinate spre pupa. Cele două turbine erau de tip „Tosi” şi dezvoltau o putere totală de 45 000 CP la 520 rpm, puterea fiind transmisă cu ajutorul a doi arbori port-elice către două elice cu trei pale şi diametrul de 2,90 m.

Iluminarea navelor era asigurată de două turbo-dinamuri capabile să dezvolte 29 kw, ulterior fiind amplasat şi un generator diesel „Tosi” ce furniza 15 kw, în special când nava se găsea în port iar cazanele erau oprite.

Mijloacele de vitalitate în caz de avarie cuprindeau trei pompe cu o capacitate portantă de 20 de tone/oră fiecare, alte trei pompe localizate pe punte folosite la stingerea incendiilor şi spălare, opt ejectoare de 40 tone/oră situate în santinele compartimentelor principale şi trei lăzi cu nisip, câte una în fiecare compartiment de căldări.

Apa dulce necesară căldărilor dar şi pentru echipaj era produsă cu ajutorul mijloacelor de la bord, fiecare navă dispunând de un evaporator „Spamdoni” capabil să producă în 24 de ore 36 de tone de apă pentru căldări şi cel puţin 12 tone de apă potabilă. Dispuneau de patru tancuri de apă potabilă având capacitatea de 20 330 litri. Capacitatea totală era de 64 600 litri. Ca fapt divers, apa dulce pentru spălat se trimitea din tancuri cu ajutorul unei pompe de mână, montate în compartimentul turbinei.

Cu toate acestea, în iunie 1922, distrugătorul „Mărăşeşti”, avându-l la comanda superioară pe contraamiralul Vasile Scodrea, comandantul Diviziei de Mare, plecat fiind într-un voiaj cu destinaţia Pireu pentru a însoţi Familia Regală a României, după escale la Constantinopol şi Gallipoli, terminându-se apa dulce necesară căldărilor maşinii, s-a alimentat cu apă de mare (!?!??), fapt care a dus la scăderea presiunii, pentru ca, ulterior, prin depuneri de sare în pompa de alimentaţie, să se producă stoparea navei la circa 35 Mm distanţă de Pireu. Prin staţia T.F.S. de la bord s-a cerut ajutor unui contratorpilor grec, care l-a remorcat până în portul Pireu. Revenirea în ţară s-a făcut fără dificultăţi.[6] Greu de spus cum de au ajuns să rămână fără apă dulce pentru căldări având în vedere mijloacele tehnice de la bord…

Interesante sunt rapoartele dintre principalele dimensiuni ale distrugătoarelor, în cazul cărora am descoperit unele similarităţi cu… crucişătoarele clasei „Ticonderoga”. Astfel, raportul lungime lăţime, un indiciu pentru viteza şi manevrabilitatea navei, era 9,96 (10,28 la „Ticonderoga”), iar raportul dintre imersiune şi lăţime, un indiciu pentru stabilitatea statică de drum, era de 0,40 (0,56 la „Ticonderoga”), semnificând o navă cu o bună stabilitate de drum.

Raportul dintre deplasamentul maxim şi puterea instalată era şi el excelent, fiecare tonă a distrugătoarelor fiind propulsată de 25 de cai putere, ceea ce explică viteza maximă de peste 30 Nd. Având în vedere acest raport, probabil acceleraţia trebuie să fi fost şi ea impresionantă.

Vorbim prin urmare de nişte distrugătoare cu bune calităţi nautice şi manevriere. Principalele minusuri erau autonomia limitată, de numai 10 ore de marş la viteza maximă şi numărul de compartimente etanşe, doar zece, mai puţine decât ar fi fost necesar, făcând nava vulnerabilă în cazul unei găuri de apă. Coca însă era din oţel de înaltă rezistenţă.

Până în anii 1940, distrugătoarele au fost vopsite în gri deschis sau alb opera moartă, cu punţile gri închis sau maron. Opera vie era roşu carmin, cu linia de plutire neagră. După unele versiuni neconfirmate a existat o perioadă în care opera vie era piturată în verde.[7]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, distrugătoarele „Mărăşti” şi „Mărăşeşti” au fost vopsite în culori de camuflaj, după modelul Kriegsmarine, având ca semne de recunoaştere, înscripţionat în borduri, asul de caro, respectiv, asul de treflă, roşii, conturate cu alb. Semnul de distincţie între ele era un inel albastru marin, piturat pe coşul din mijloc la „Mărăşti”, şi un inel pe coşul din pupa pe „Mărăşeşti”.[8]

Versiuni de înarmare

Armament iniţial – 1920

3 x 152,4 mm L/40 mm „Vickers” Md. 1899

4 x 76 mm „Vickers” AA

2 x 13,2 mm „Colt”

4 (II) x 450 mm tuburi lanstorpilă

Ca fapt divers, referitor la armamentul iniţial al distrugătoarelor, am găsit într-un Monitor Oficial din noiembrie 1920 o referire la muniţia pentru tunuri anti-aeriene de 47 mm, tunuri ce ar fi fost instalate pe cele două distrugătoare. Ori este o confuzie sau o greşeală, ori distrugătoarele au venit sau le-au fost ulterior instalate tunuri anti-aeriene de 47 mm.[9]

Muniţia era depozitată în două magazii aerisite cu ajutorul unor ventilatoare electrice, capacitatea de stocare fiind de 315 lovituri de 152,4 mm şi de 500 de lovituri de 76 mm. Tot acolo era depozitată şi muniţia de infanterie şi cea a mitralierelor Colt. Pentru manipularea muniţiei şi trimiterea ei către piesele de artilerie se foloseau două elevatoare electrice, câte unul pentru fiecare magazie sau palancuri. Magaziile aveau valvule Kingston pentru inundarea lor în caz de necesitate.

Existau două centrale de tir, una în prova şi una la pupa care comunicau între ele, cea din prova fiind mai sofisticată. Centralele aveau aparate moderne pentru conducerea tirului, transmiţătoare electrice şi mecanice pentru darea elementelor de tir, indicatoare pneumatice Germain, telefoane, două lini de portavoce şi două telemetre Barr & Stroud, cel din prova cu baza de 2,74 m, celălalt din pupa cu baza de 1,37 m.

distrugatoarele tip M Marasesti Marasti
Armamentul iniţial era dispus astfel: două tunuri de 152 mm în prova, paralel în semi-turele, în faţa comenzii, tunurile AA de 76 mm erau dispuse în borduri iar tuburile lans-torpilă în borduri în dreptul coşului din mijloc. Cel de-al treilea tun de 152 mm, era dispus în pupa, pe o suprastructură. Se pot observa şi şinele pentru lansarea minelor în pupa, începând de la tunurile de 76 mm Sursa: wikipedia

Tuburile lanstorpilă erau dispuse câte două în fiecare bord, torpilele Moto Fides aveau calibrul de 450 mm, o viteză de 32 Nd la un regim de 180 de atmosfere iar distanţa de tragere era de 8000 m. Nava dispunea de pompe compresoare cu abur pentru încărcarea torpilelor. Instalaţiile de lansat mine se aflau în pupa.

Dispuneau de două staţii TFS, două compasuri magnetice cu lichid model 1915, amplasat unul pe comandă şi unul în pupa, la postul de guvernare de acolo.

Armament 1926 – 1927

În anii 1926-1927, distrugătoarelor tip „M” li s-a făcut o reparaţie generală în Arsenalul Marinei Regale, cu concursul Şantierelor „Pattison”, Societăţii Reşiţa şi a Casei specializate „Brown-Boveri”, la maşini şi turbine. Ulterior, au plecat la Napoli unde li s-a schimbat artileria, înlocuindu-se cele trei tunuri de 152,4 mm cu tunuri Armstrong[10] model 1918/1919, de 120 mm/45 calibre în turele binate, dispuse câte unul în prova şi pupa şi un al treilea în centru, pe axul navei. Tunurile de 152,4 mm debarcate au fost folosite la constituirea primei baterii de coastă a Marinei, bateria „Tataia”.

distrugatoarele tip M Marasesti Marasti
„Mărăşti” după modernizarea din anii 1920: tunuri de 120 mm dispuse în două semiturele duble, una în prova şi una în pupa, o semiturelă cu un tun de 120 mm între coşul din mijloc şi cel dinspre pupa. Se remarcă o turelă pe puntea pupa, sub turela de 120 mm. Sursa: Cristian Crăciunoiu

În anul 1927, modernizarea artileriei a fost completată cu instalarea aparatelor pentru tir centralizat. Conform altei surse, aceste modificări au fost efectuate în 1924 – 1925, ocazie cu care ar fi fost schimbate mitralierele Colt cu nişte tunuri de 20 mm.[11]

Armament 1940

La începutul războiului, armamentul celor două distrugătoare era compus din patru tunuri de 120 mm în cele două turele duble din prova şi pupa, două tunuri Rheinmetall anti-aeriene de 37 mm, în locul vechilor tunuri de 76 mm, două mitraliere Hotchkiss anti-aeriene binate de 13,2 mm, cele 2×2 tuburi lanstorpile erau păstrate dar au fost instalate două aruncătoare şi planuri înclinate pentru grenadele anti-submarin.[12] Ulterior, în timpul războiului, în pupa, la nivelul punţii, imediat după semiturelele duble de 120 mm, s-a montat o mitralieră cvadruplă Rheinmetal de 20 mm, aşa numitul Vierling.[13]

distrugatoarele tip M Marasesti Marasti
„Mărăşti”, către sfârşitul anilor 1930, probabil în 1939 după ce a fost eliminată semiturela de 120 mm dintre coşuri. Sursa: wikipedia

Mărăşti va rămâne fără tunul centru de 120 mm şi fără platforma mitralierelor AA de 13,2 mm la 10 iulie 1939. În locul acestora aveau să fie adăugate 9 t de lest în camerele de muniţii, pentru mărirea stabilităţii.[14]

Cu excepţia tunului Vierling, acesta a fost armamentul distrugătoarelor tip „M” pe parcursului celui de-Al Doilea Război Mondial, armament pe care l-a folosit din plin în numeroasele misiuni la care au participat. Dar despre acestea voi vorbi în partea a II-a.

Va urma

 

Nicolae Hariuc

 

Surse bibliografice

[1] „Fregata amiral Mărăşeşti”, Partea I „Mărăşti” şi „Mărăşeşti”, primele distrugătoare româneşti, pag. 19, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2014

[2] “Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 98, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979

[3] „Fregata amiral Mărăşeşti”, Partea I „Mărăşti” şi „Mărăşeşti”, primele distrugătoare româneşti, pag. 20, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2014

[4] “Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 98, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979

[5] Monitorul Oficial nr. 33/17 mai 1922, Decretul 2013 bis.

[6] „Fregata amiral Mărăşeşti”, Partea I „Mărăşti” şi „Mărăşeşti”, primele distrugătoare româneşti, pag. 22, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2014

[7] “Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 100, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979

[8] „Fregata amiral Mărăşeşti”, Partea I „Mărăşti” şi „Mărăşeşti”, primele distrugătoare româneşti, pag. 23, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2014

[9] Monitorul Oficial nr. 176 din 12 noiembrie 1920, Program analitic pentru cursul guri de foc

[10] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. I (1941 – 1942), pag. 106, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[11] “Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 99, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979

[12] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. I (1941 – 1942), pag. 23, 35, 85, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[13] “Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 99, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979

[14] „Fregata amiral Mărăşeşti”, Partea I „Mărăşti” şi „Mărăşeşti”, primele distrugătoare româneşti, pag. 85, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2014




Comments:


    Eroul Bula :

    Este eroare in Monitor. La Capitolul II – Artileria antiaeriana de bord – se vorbeste despre modificarile aduse tunurilor Skoda cal. 47mm de pe monitoare pentru a putea fi intrebuintate in tragerea antiaeriana. La Capitolul V – Munitiuni – se vorbeste despre descrierea sumara a munitiunilor tunurilor de 47mm antiaeriene (de pe distrugatoare) si 47mm L/44 (Skoda). Nu am gasit nicaieri vreo mentiune privind dotarea distrugatoarelor cu tunuri cal 47mm (L/44 Skoda a fost singurul tip din dotarea noastra, in perioada aceea).

      rnhs :

      Da, asa zic si eu. Adauga faptul ca probabil pana la prima modernizare a navelor nu cred sa fi umblat ai nostri la ele. Ori Monitorul cu pricina e din 1922. Ce e nitel ciudat e faptul ca la italieni erau 4 tunuri AA de 76 mm, iar la noi au ramas doar doua.

    mihaistoian :

    Multumesc, astept episodul II!

    Marius B :

    Multumim Nicolae! Ma bucur sa vad ca esti foarte activ si articolele de pe pagina ta se tot inmultesc. Stii cumva care a fost motivul inlocuirii tunurilor principale? Dupa cele 5 calibre in plus ma gandesc ca poate raza de actiune, dar nu inteleg ce s-a schimbat in rolul M-urilor sau in dotarea potentialilor inamici ca sa preferam distanta in defavoarea efectului/calibrului. |Cred ca si soarta si utilizarea surorilor ar fi interesanta de urmarit, pentru a vedea prin comparatie cum au folost altii aceleasi nave.

      rnhs :

      Erau cateva probleme descoperite de italieni, cat timp navele au fost in serviciul lor activ. Asezarea 2+1 nu era cea mai fericita, nava nefiind o platforma suficient de stabila pentru asa ceva iar rata de foc a tunurilor de 152 a fost complet nesatisfacatoare – cca. 5 pana la 7 lovituri pe minut.
      Per ansamblu, tunurile de 120 ofereau mai multe avantaje: 5 vs 3, la angajamentul in linie conteaza, rata de foc mai mare si, din cate imi amintesc, raza de actiune mai mare. Probabil si capacitatea de a stoca mai multe proiectile in magaziile cu munitie. In plus, 120 era tunul principal standard la noi: pe monitoare, pe M-uri, ulterior pe R-uri.
      O discutie asemanatoare este la actualele pusti navale (cum le zice Alex): 127 mm/76 mm/57 mm – vis a vis de FTI/Belharra. Concluzia a fost ca mai bine 127 sau 57. Dar nu mai gasesc acum articolul. Si la fel, am vazut o discutie vis-a-vis de obuzierele autopropulsate 155 mm vs. 120 mm.

    Eroul Bula :

    Tunurile cal.152.4 L/40 nu sunt Vickers ci Elswick, realizate cu tehnologia wire-wound, brevetata de Amstrong (de aici si numele de tunuri Amstrong, cum au fost cunoscute la noi). Italienii le-au importat in ~ 1891 si le-au denumit „Cannone da 152/40 A Modello 1891” instalandu-le pe pre-dreadnoughts, crucisatoare de toate tipurile, inclusiv scout cruisers, cum a fost cazul cu distrugatoarele romanesti rechizitionate. Pe navweaps, la articolul despre tunul QF 6-inch 40, apare o poza cu doua turele identice cu cele de pe distrugatoarele noastre.

    Eroul Bula :

    Tunurile cal.76mm L40 nu erau Vickers ci Ansaldo. Aici povestea e mai lunga. Primele tunuri au fost importate de la firma Elswick. In 1916, Ansaldo incepe sa produca sub licenta Amstrong un nou model si, in paralel, dezvolta un proiect propriu pentru trageri antiaeriene. De aici si denumirea de tunuri Amstrong, cum au ajuns la noi. Aproape sigur, tunurile de pe clasa M sunt din ultima categorie. In legatura cu numarul lor, cel mai probabil, inainte de schimbarea armamentului principal, ai nostri au debarcat 2 tunuri cal.76mm de pe fiecare nava iar la modernizarea din 1939 pe celelalte doua. La 23 august 1944, tunurile echipau apararea de coasta: 3 piese echipau bateria AA „Vultur” din gruparea de artilerie Constanta, 3 piese echipau bateria AA”Soimu” din dotarea Bat.16 Infanterie Marina, dislocat la Sulina. S-ar putea ca si cele 2 tunuri cal 76mm „japoneze”, de la Sf. Gheorghe, sa fi fost tot de pe clasa M (Elswick a exportat modele similare in Italia si Japonia) dar nu sunt sigur.

      rnhs :

      Da, am mai auzit-o p-asta cu japonezele. Merci de completari! E incredibil cate modele diferite aveam in perioada aia in dotare, se vede lipsa unei conceptii unitare in materie.
      Si vad ca se repeta, vezi cele doua licitatii care ne-ar putea aduce rachete diferite la nave si la coasta.

        Eroul Bula :

        Da, in materie de artilerie de coasta a fost un dezastru, pur si simplu, toata artileria veche a fost bagata la apararea de coasta. Practic, nu au aruncat nimic ci au instalat pe coasta. Doar cateva atingeau 15.000 m iar la distanta aceea erau ineficiente impotriva crucisatoarelor rusesti.

    Eroul Bula :

    Date despre artileria fortificatiilor romanesti in primul razboi mondial. Daca te uiti, multe tunuri au ajuns la apararea de coasta in WWII: https://www.bulgarianartillery.it/Bulgarian%20Artillery%201/Testi/T_Romanian%20fortress%20guns_data.htm

    Daniel :

    Buna ziua, de unde pot face rost de lista marinarilor aflati la bordul navei marasesti in nul 1941 sau in acei ani ai celui de-al 2 lea razboi mondial.

    Daniel :

    … ma intereseaza numele ‘Finic Ioan’ / sergent.

      rnhs :

      Cu scuzele de rigoare pentru intarziere, o sa incerc sa aflu mai multe. Daca nu gasesc in biblioteca personala o sa incerc sa va indrum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


CONTACT






Crafted by Taxi & Takeoff