Hoinărind prin arhivele digitale ale Bucureştiului am descoperit mai multe documente interesante cu privire la înfiinţarea în marina română, după Primul Război Mondial, în cadrul Diviziei de Mare, a unui divizion de canoniere dragă-mine.

Este vorba de Deciziunea ministerială nr. 56 din 29 ianuarie 1920 şi de Decretul Regelui Ferdinand din 29 ianuarie 1920 prin care se aproba decizia de înfiinţare a divizionului.

Informaţia prezintă interes şi din perspectiva documentării istoricului canonierelor primite din Franţa, dintre care una, „Eugen Stihi” a supravieţuit până în zilele noastre.

Pericolul minelor din timpul Primului Război Mondial era pe deplin recunoscut la nivelul comandamentului nostru astfel încât, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 2970, Ministerul de Război este autorizat să cumpere patru canoniere dragă-mine ce urmau să constituie Divizionul dragă-mine. Ministerul va achiesa la propunerea misiunii navale franceze care ne va ceda prin vânzare patru canoniere dragă-mine de tip „Chiffone”.

Divizionul înfiinţat la 1 ianuarie 1920 era alcătuit din cele patru canoniere dragoare mai sus menţionate, denumite iniţial „A”, „B”, „C” şi „D” şi avea baza la Constanţa. Primul comandant al divizionului a fost comandorul Sion Alfons, iar primii comandanţi ai celor patru canoniere dragoare au fost lt. comandorii Ştefănescu Romulus, Andonie Calistrat, Niculescu Gheorghe şi Gonta Nicolae.

Din deciziunea la care fac vorbire mai sus reiese că navele urmau să aibă echipaje de aproximativ 50 de oameni şi că, în aşteptarea vedetelor dragoare de mic pescaj fără de care dragele de siguranţă n-ar fi putut fi manevrate, divizionul urma să facă pentru moment doar lucrări de recunoaştere a zonelor minate şi de pregătire a echipajelor. Cel mai probabil, ţinând cont de numărul redus de nave maritime de dinaintea marelui război, extinderea foarte rapidă din acea perioadă, nu era susţinută şi de o resursă umană pe măsură.

Concluzia celor de mai sus este că nu-i suficient să ai navele-n port, trebuie să le mai şi operaţionalizezi. Iar în domeniile tehnologizate, aşa cum este şi marina, operaţionalizarea cere timp şi muncă susţinută de formare a echipajelor.

După cum se vede mai sus, botezul oficial al canonierelor pare să fi survenit ulterior constituirii divizionului astfel cum reiese din Decretul Regelui Ferdinand din 13 mai 1921, conform căruia: „sunt considerate ca intrate în serviciul marinei militare la datele arătate în dreptul fiecăruia, vasele de luptă de mai jos:

• Canoniera „Locotenent comandor Stihi E.” – 15 ianuarie 1920;
• Canoniera „Căpitan Dumitrescu C.” – 15 ianuarie 1920;
• Canoniera „Locotenent Lepri Remus” – 15 ianuarie 1920.”

În mod ciudat, din această enumerare lipseşte canoniera „Ghiculescu”. Apare însă menţionată în Monitorul Oficial nr. 35/18 mai 1921 prin care sunt botezate navele nou intrate în flotă. Mai aflăm şi că s-au cumpărat de la francezi patru canoniere, „Friponne”, „Chifonne”, „Mignone” şi „Impatiente”, însă nu se precizează ce nume a preluat fiecare dintre cele patru nave, fiind doar menţionate cu numele iniţial din marina română „A”, „B”, „C” şi „D”. Păcat, pentru că aceste documente nu ne lamuresc nici dacă „Friponne” este nava care a fost rebotezată „Eugen Stihi”, nici dacă România a cumpărat în cadrul aceluiaşi contract şi o a cincea canonieră, ca piese de schimb, probleme ridicate cu ocazia unui articol despre Stihi pe care îl puteti reciti aici

În Monitorul Oficial nr. 35/18 mai 1921 se recunoştea situaţia ingrată a marinei române din timpul Primului Război Mondial şi se încerca o „reparaţie” prin achiziţia unui număr semnificativ de nave: cele două distrugătoare, cele patru canoniere dragoare şi cele şase vedete anti-submarine. Totodată sunt menţionate şi navele primite ca despăgubiri de război de la austro-ungari, cele trei monitoare şi cele şapte torpiloare.

Mărturisesc că informaţiile găsite mi s-au părut inedite şi, în acelaşi timp, suficient de precise astfel încât astăzi să pot afirma că, divizionul dragă mine al Marinei Militare Române a luat naştere în data de 1 ianuarie 1920 şi este şi astăzi o componentă deosebit de importantă a flotei, sub numele de Divizionul 146 nave minare – deminare.