Cuirasatul rusesc Cneaz Potemkin Tavriceski[1] a fost lansat la apă în octombrie 1900 și a făcut parte din flota țaristă a Mării Negre. A avut o viață destul de scurtă, proiectul devenind rapid perimat o dată cu lansarea la apă a cuirasatului britanic HMS Dreadnought care, la începutul celui de-al XX-lea secol, a revoluționat designul navelor de linie.

Nava rusească avea un deplasament de 13107 tone, o lungime de 115,4 m, o lățime de 22,3 m iar pescajul era de 8,2 m. Pentru propulsie folosea două motoare cu abur cu triplă expansiune alimentate de 22 de boilere. Inițial, urma să fie alimentat atât cu cărbuni cât și cu păcură, dar un incendiu la bordul navei a determinat autoritățile țariste să renunțe la alimentarea cu păcură. Puterea instalată și rezervele de cărbuni permiteau atingerea unei viteze de 16 Nd (30 km/h) și-i dădeau o rază de acțiune de 3200 Mm (5900 km). Pentru Marea Neagră era suficient.

Cuirasatul era protejat de o armură iar armamentul era compus din două turele duble cu tunuri de 305 mm, 16 tunuri de 152 mm, 14 tunuri de 75 mm și 6 tunuri de 47 mm. La acestea se adăugau și cele 5 tuburi lans-torpilă ce utilizau torpile de 381 mm.

Echipajul era alcătuit din 26 de ofițeri și 705 marinari.

La momentul lansării, cuirasatul Potemkin era o navă redutabilă, cu o mare putere de foc, capabilă să transforme în ruine fumegânde un oraș precum… Constanța.

În iunie 1905, pe fondul dezastrului din Pacific, al primei revoluții ruse și al condițiilor oribile de la bordul navei, are loc o revoltă pe cuirasatul Potemkin. Deși s-au străduit, rușii nu reușesc să recupereze cuirasatul care pornește spre Constanța însoțit de torpilorul Flag, conform sursei citate în cadrul acestui articol. Alte surse[2] ne spun că numele torpilorului ar fi fost Ismail[3] și nu Flag. Cred că trebuie menționat faptul că domnul C. Ciuchi a fost contemporan cu evenimentul descris în prezentul articol, ba mai mult, e posibil chiar să fi luat parte la el.

Pe 19 iunie[4][5], canoniera Grivița (care se afla la Sulina) zărește pe la 9 dimineața la larg de canal o navă de război cu trei coșuri și două catarge care încărca apă dulce. Comandantul canonierei, căpitanul Mihail Teodorescu raportează prin telegramă la Constanța. Acolo se aflau crucișătorul Elisabeta și bricul Mircea, de la Divizia de Mare.

După semnalmentele transmise de la Sulina și în baza informațiilor avute la dispoziție, se deduce că este vorba despre cuirasatul Potemkin. Domnul căpitan comandor Constantin Bălescu, comandantul Diviziei de Mare, aflat la bordul Elisabetei, primește telegrama la orele 13:00. La 17:30, cuirasatul Potemkin este reperat de marinarul de veghe de pe Elisabeta (fusese trimis în gabie după primirea veștii) iar comandantul este anunțat de îndată.

La 18:00, cuirasatul rusesc, însoțit de torpilorul Flag, ancorează în rada portului Constanța. Sunt anunțați ministrul de război și ministrul afacerilor externe.

Căpitanul portului, locotenent comandor Nicolae Negru merge la bordul cuirasatului pentru a vorbi cu comandantul. Cum comandantul și marea majoritate a ofițerilor fuseseră uciși pe când nava se afla la Odessa, cuirasatul Cneaz Potemkin se află sub conducerea unui anume Matușenko și a unui comitet al revoluționarilor. Aceștia îi cer căpitanului portului provizii: apă, cărbuni, hrană.

Sosirea cuirasatului rus provoacă rumoare pe străzile Constanței. Și cum autoritățile române întârziau în a da curs solicitărilor rușilor, lumea se temea, și pe bună dreptate, de un răspuns violent al marinarilor revoltați.

Refuzul de a furniza provizii este comunicat lui Matușenko în dimineața zilei de 20 iunie. Ceea ce nu-l fericește prea tare pe rus. Comandantul Diviziei de Mare, Constantin Bălescu îi comunică lui Matușenko faptul că autoritățile române, deși refuză să-l aprovizioneze cu cele necesare, este dispusă să le acorde azil răzvrătiților cu condiția de a preda armele și nava în liniște.

În același timp, domnul Bălescu primește de la ministerul de război ordinul „de a întrebuința toate forțele de care dispune pentru a împedeca o debarcare forțată, sau vre-o atingere a drepturilor noastre”. Ceea ce denotă un grav autism pentru că, de fapt, marina noastră nu era în stare să se opună rusului cu șanse de succes nici dacă ar fi vrut. Practic, întreaga Divizie de Mare (crucișătorul Elisabeta și bricul Mircea) se afla în acel moment la Constanța, cu excepția celor trei torpiloare aflate în reparații la Galați.

Către seară, torpilorul Ismail/Flag care însoțea pe Potemkin încearcă să intre în portul Constanța în ciuda semnalului internațional F.W. arborat la far care însemna „nu încercați să intrați în port”. Șalupa însărcinată cu paza intrării încearcă să oprească torpilorul, fără succes însă.

În acest moment, comandantul Bălescu decide să acționeze[6]. Elisabeta era în alarmă de luptă încă de la semnalarea cuirasatului. Pentru a mai tăia din avântul torpilorului, Elisabeta trage o lovitură de avertisment fără obuz. Cum torpilorul nu dă niciun semn de conformare, comandantul Bălescu dă ordin să se tragă în fața provei torpilorului o lovitură cu obuz. De data aceasta avertismentul funcționează: torpilorul stopează, apoi iese din port și ancorează în spatele lui Potemkin.

Evident, bubuitul salvelor a produs și mai multă rumoare în Constanța.

Cum necum, rezistența crucișătorului românesc și refuzul autorităților de a le da provizii îi determină pe ruși să plece: cuirasatul ridică ancora la 1:25 (21 iunie) și ia drum nord-est, paralel cu bulevardul. Locuitorii Constanței sunt de-acum convinși că vor fi atacați și protestează că „un regat ca al nostru n-are o marină destul de tare, cel puțin să pue în respect pe astfel de oaspeți nepoftiți, cari neliniștesc o populație întreagă cu presența și mișcările lor în apele naționale române”.

După cum remarca Constantin Ciuchi (sursa citată), „neliniștea acestei lumi era legitimă și protestările lor justificate, însă veneau prea târziu”.

Nava rusească va reveni la Constanța în noaptea de 24 iunie 1905[7], fiind reperată de omul de veghe de pe Elisabeta către ora 11:30. Cuirasatul Potemkin ancorează din nou în rada portului Constanța. În acest moment, comandantul Elisabetei (n.a. căpitan comandor Constantin Bălescu) trimite un om la primul ministru G. Cantacuzino și avem parte de un episod pe cât de hazliu, pe atât de trist: anunțat că Potemkin este din nou în radă la Constanța, primul ministru surâde condescendent și-i arată plutonierului Tonegaru, trimisul comandantului Elisabetei, o telegramă primită cu o oră mai devreme conform căreia cuirasatul Potemkin fusese scufundat în apropiere de Sevastopol. După care îi răspunde comandantului Elisabetei „să urmeze instrucțiunile ce are în această privință”.

Între timp, Matușenko vine cu șalupa la uscat, ocazie cu care doi dintre marinarii săi dezertează. Conform acestora, se pare că la bordul cuirasatului existau două facțiuni, una care dorea să debarce la Constanța și una care dorea să continue, ceea ce devenea imposibil fără refacerea proviziilor.

Matușenko solicită generalului Anghelescu, comandantul Diviziei a IX-a provizii însă acesta-i răspunde că acest lucru nu se va întâmpla dar că guvernul României le va permite să debarce fără arme după care vor fi liberi să facă ce doresc.

Pe 25 iunie, la ora 9 dimineața, Matușenko, acompaniat de încă doi revoluționari, face o nouă vizită la Elisabeta reînnoind cererea de provizii. În fața refuzului generalului Anghelescu și a colonelului Capșa, prefectul Constanței, care au reiterat oferta de debarcare fără repercusiuni, Matușenko acceptă debarcarea.

Pe 25 iunie 1905, la 13:15, cuirasatul Potemkin acosta la cheul Nord-Sud al portului Constanța. După debarcarea marinarilor ruși, o echipă de ofițeri români condusă de locotenent comandorul Iorgulescu V. și acompaniată de circa 150 de marinari preia cuirasatul rus pe care este arborat pavilionul românesc.

La bordul navei este un haos de nedescris. După cum spune și sursa citată[8], „afară de icoană nimic n-a fost respectat”. Multă vreme după dezertarea marinarilor ruși, târgurile din București sau Constanța au fost invadate de „produse” de pe Potemkin la preț extrem de redus. Ca fapt divers, la bordul cuirasatului rusesc au fost găsiți și doi boi. Vii. Iar la plecare, marinarii ruși au deschis valvele Kingston iar cuirasatul a eșuat în port.

Torpilorul Ismail/Flag care însoțea pe Potemkin intră și el în portul Constanța dar nu dorește să se predea. În fața refuzului autorităților noastre de a da provizii și somat fie să se predea, fie să plece, torpilorul iese din port și ia drum spre Sevastopol.

Pe 26 iunie, la 9 dimineața[9], sosește în rada portului Constanța o flotilă rusească formată din două cuirasate și patru torpiloare aflată sub comanda vice-amiralului Pisarevski. Rusul ridică pavilionul românesc la arborele mare și salută cu 21 de lovituri de tun. Elisabeta răspunde la fel, după care salută pavilionul amiralului rus cu 15 lovituri de tun. I se răspunde prompt cu un număr similar de lovituri. Politețurile continuă: vizite la bord care dau ocazia unor noi lovituri de salut. Ce să mai, protocol ca la carte!… Rusul venise să-și recupereze nava.

Puțin mai târziu, în aceeași zi, la 12:10, intră în port un grup de torpiloare românești aflate sub comanda comandorului Eustațiu Sebastian, directorul arsenalului marinei. În mod normal, locul torpiloarelor era în porturile de la Mare, însă acum fuseseră în arsenal la reparații. Incursiunile lui Potemkin au determinat grăbirea reparațiilor și trimiterea lor la Constanța în regim de urgență.

Expresie a stării deplorabile a Diviziei de Mare[10], directorul arsenalului este nevoit să ia comanda navelor întrucât marina nu avea alți ofițeri disponibili. După cum ne explică Constantin Ciuchi, conform legii organizării marinei din 1898, fiecare port trebuia să aibă propriul grup de torpiloare și materialul pentru apărarea fixă submarină cu șeful său. Nu era cazul, se făceau economii. Sună cunoscut?

La ora 14:00[11], comandantul român al cuirasatului Potemkin, locotenent comandorul V. Iorgulescu declara: „M.S. Regele României, înapoiază M.S. Țarului Rusiei chiurasatul Kneaz Potemkin Tavricevski, care stăpânit de răsvrătiți a fost desarmat de autoritățile românești”.

Ofițerul rus răspunde: „în numele M.S. Țarului primesce chiurasatul Kneaz Potemkin”.

„Primul ministru G. Cantacuzino, a recunoscut cu acest prilej starea precară a marinei și a hotărât că: de unde vom avea și de unde nu vom avea, vom căuta fondurile necesare și vom da tot ce va trebui, spre a forma din marină o putere în stat, căci s-a dovedit că această armă nu e pentru paradă, ci pentru onoarea statului român.”[12]

Și atunci, ca și acum, promisiunile politicienilor nu aveau nicio valoare. Divizia de Mare a intrat în Primul Război Mondial cu același material tehnic pe care-l avea și-n 1905. Ca de obicei, politicienii nu au învățat nimic din incursiunea cuirasatului Potemkin la Constanța. Și nici nu au vrut să învețe. Programele de înarmare a marinei au demarat greu, târziu, iar unele dintre ele nu s-au materializat în timp util pentru marea încercare, Primul Război Mondial.

---

Surse bibliografice:

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_battleship_Potemkin

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_torpedo_boat_Ismail

[3] http://www.navypedia.org/ships/russia/ru_dd_no17.htm

[4] Toate datele din acest articol sunt conform calendarului vechi. Pentru a obține datele conform calendarului nou, adăugați 13 zile.

[5] „Istoria marinei române în curs de 18 secole de la împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol”, pag. 334, locotenent-comandor C. Ciuchi, Constanța, Tipografia Ovidiu, 1906

[6] „Istoria marinei române în curs de 18 secole de la împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol”, pag. 338, locotenent-comandor C. Ciuchi, Constanța, Tipografia Ovidiu, 1906

[7] „Istoria marinei române în curs de 18 secole de la împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol”, pag. 341, locotenent-comandor C. Ciuchi, Constanța, Tipografia Ovidiu, 1906

[8] „Istoria marinei române în curs de 18 secole de la împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol”, pag. 344, locotenent-comandor C. Ciuchi, Constanța, Tipografia Ovidiu, 1906

[9] „Istoria marinei române în curs de 18 secole de la împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol”, pag. 345, locotenent-comandor C. Ciuchi, Constanța, Tipografia Ovidiu, 1906

[10] „Istoria marinei române în curs de 18 secole de la împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol”, pag. 346, locotenent-comandor C. Ciuchi, Constanța, Tipografia Ovidiu, 1906

[11] „Istoria marinei române în curs de 18 secole de la împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol”, pag. 347, locotenent-comandor C. Ciuchi, Constanța, Tipografia Ovidiu, 1906

[12] „Istoria marinei române în curs de 18 secole de la împăratul Trajan până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol”, pag. 349, locotenent-comandor C. Ciuchi, Constanța, Tipografia Ovidiu, 1906

Articole pe aceeași temă:

Modernizarea marinei: şi atunci ca şi acum…

Programul de dezvoltare al marinei militare 1886 – 1888. Torpiloarele „Smeul”, „Sborul”, „Năluca”

Programul de dezvoltare al flotei militare: 1886 – 1888. „Elisabeta” – singurul crucişător din dotarea marinei române

Comunicarea pe mare: cu pavilioane sau lămpi de semnalizare. Mesaje celebre