Scurt istoric

Am ezitat destul de mult până să includ luntrea monoxilă în seria de articole „Nave românești uitate”. Asta pentru că monoxila are vocație universală fiind, alături de plută, unul dintre cele mai vechi mijloace de navigație ale umanității.

Utilizarea monoxilelor pentru navigație este atestată și confirmată de descoperirile arheologice din Nigeria, China sau Olanda încă din Neolitic, cu circa 8000 de ani înainte de Hristos. Numeroase monoxile au fost atestate arheologic în spațiul european, acest tip de ambarcațiune fiind o prezență constantă pe întreg continentul[1]. Totodată, prin comparație cu pluta, pentru construcția unei monoxile erau necesare unelte mai sofisticate: toporul, barda, tesla sau cuțitoaia.

În spațiul carpato-danubiano-pontic, cu rețeaua lui hidrografică impresionantă, monoxila a fost o prezență constantă fiind utilizată până în secolul al XX-lea. Afirmația este confirmată de numeroase descoperiri arheologice: luntrea monoxilă poate fi găsită în multe dintre muzeele din țară.

Documentar, monoxila este atestată în descrierea pe care istoricul Arrianus o face expediției lui Alexandru cel Mare, împotriva geților, în anul 335 înainte de Hristos: „Alexandru adună din regiune cât putu mai multe luntre dintr-un singur trunchi (monoxile), acestea găsindu-se din belșug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alții pe fluviu, iar mulți fac cu ele piraterie.”[2]

Luntrea monoxilă va rămâne o constantă a navigației autohtone de-a lungul istoriei, fiind atestată documentar în timpul războaielor daco-romane și, mai târziu, în izvoarele bizantine.

Astfel, în 448 (la nici 200 de ani de la retragerea aureliană din Dacia), în timpul împăratului bizantin Theodosius, este trimisă o solie la curtea regelui hun, Attila. Drumul, parcurs pe uscat, îi aduce pe solii bizantini și în zona noastră, despre care avem următoarea relatare: „Apoi, dintr-o regiune plină de dealuri am ajuns într-o câmpie împădurită. Acolo ne-au primit luntrași barbari, în bărci făcute din trunchiuri de copaci, tăiate și scobite de ei înșiși. Ei ne-au trecut dincolo de fluviul Dunărea (…). De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într-o câmpie, și am trecut peste mai multe ape navigabile, dintre care cele mai mari, după Istru, erau Drecon, Tigas și Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărci monoxile folosite de locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă pe căruțe, deoarece locurile sunt mlăștinoase.[3]

O mie de ani mai târziu, în 1148, împăratul bizantin Manuel I Comnenul aflat în urmărirea cumanilor până la Dunăre a găsit la fața locului suficiente monoxile pentru a trece o parte a forțelor sale peste fluviu. Aproape 40 de ani mai târziu, în timpul răscoalei fraților Petru și Asan, un martor ocular, Nicetas Choniates, arăta că, Petru și Asan „s-au repezit spre Dunăre și trecând-o cu luntrile, s-au dus la vecinii lor, cumanii.”

Sunt multe astfel de atestări documentare privind larga răspândire a monoxilelor în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Definiția

Pentru definiția monoxilei voi folosi dicționarul meu preferat conform căruia, „monoxila este o ambarcațiune în formă de albie (covată) realizată prin scobirea unui trunchi de arbore. De origine străveche, monoxila (numită și pirogă) se folosește încă în multe părți ale lumii. Are o lungime de până la 30 m.” Dicționarul mai menționează și ciobaca, un gen de luntre monoxilă folosită la pescuit, despre care voi vorbi mai târziu.[4]

Termenul vine din greacă, unde „mono” înseamnă unul sau singur și „xylon” care înseamnă copac, arbore. Un singur arbore.[5]

Modul de construcție

După cum îi spune și numele, monoxila este o ambarcațiune construită prin cioplire dintr-un singur trunchi de copac. „Tehnologia” de fabricație constă în cioplirea formelor exterioare cu barda, tesla sau cuțitoaia și arderea lemnului pentru creșterea rezistenței la apă și ușurarea scobirii. După aceea, luntrea este unsă cu păcură până ce lemnul este pe deplin îmbibat, rezistând astfel mai bine în apă. Capetele bărcii au de regulă o formă ogivală iar carena (opera vie, partea scufundată în apă) are forma inițială a trunchiului[6]. Conform unui meșter lemnar contemporan, construcția unei luntre monoxile de circa 10 m poate dura circa o săptămână în cazul în care la ea lucrează o echipă de patru oameni.

De-a lungul anilor (și-s mulți!), monoxilele au fost constant perfecționate prin înălțarea bordurilor cu scânduri, alăturarea a doi bușteni scobiți sau montarea unor flotoare pentru a le crește stabilitatea. Într-o imagine reprodusă după un album de la Muzeul Marinei din Amsterdam ne apare o monoxilă de secol XVII pe Dunăre prevăzută cu flotor de stabilitate, catarg și velă pe spetează[7].

Luntrea monoxilă este produsul evoluției uneltelor construite de oameni în Neolitic[8]. Toporul, cuțitul, dalta, toate din piatră, au permis umanității să schimbe plutele formate din mai mulți arbori legați cu luntrea monoxilă, primul pas către ambarcațiunile atât de familiare astăzi. Deși necesita mult mai multă manoperă, luntrea monoxilă avea certe avantaje prin comparație cu pluta (cum ar fi manevrabilitatea mai bună, protejarea pasagerilor si a bagajelor lor de valuri). Încă mai există constructori de monoxile care folosesc metodele tradiționale după cum reiese și din cele două materiale video de mai jos unde este filmat tot procesul „tehnologic”.

Ambele clipuri ne prezintă un mod de construcție care mie mi se pare ceva mai elaborat. Dar principiile de bază sunt acolo.

Acțiunile lui Vlad Dracul din 1445

Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, a domnit în Țara Românească începând cu sfârșitul lui 1436, sau începutul lui 1437 până în 1442 și, din nou, din 1443 până în 1447. Erau vremuri tulburi, puterea otomană era în expansiune iar Țara Românească începuse să plătească tribut turcilor. Acțiunea care face obiectul articolului are loc în 1445, după dezastrul de la Varna din 1444. Este vorba de cruciera[9] întreprinsă în Marea Neagră și pe Dunăre de o flotă burgundă condusă de cavalerul burgund Walerand de Wavrin.

Despre incursiunea acestuia ne povestește chiar unchiul său, cronicarul Jehan de Wavrin, un document foarte important pentru istoria noastră în general și pentru scopul acestui articol în particular.

Aflăm din acest document[10] că, „a făgăduit acel domn al românilor că, pentru a călăuzi galerele pe râu, el le va da patruzeci sau cincizeci de vase numite monoxile care sunt făcute dintr-o singură bucată ca o troacă pentru porci, lungi și înguste și cu mulți luptători înăuntru, în unele mai mulți, în altele mai puțini.”

Monoxilele românilor au însoțit cele opt galere cruciate pe Dunăre. După Silistra, cruciații burgunzi au plecat spre Turtucaia, ocazie cu care mai aflăm niște informații importante despre monoxile: „și s-a întâmplat ca acel senior de Wavrin, datorită vântului prielnic pe care îl avea, neștiind unde se afla, a ajuns la o leghe de un castel turcesc, numit Castelul Turcan (n.a. Turtucaia) unde a găsit lemne și loc potrivit pentru a face cărbuni. Și a coborât deci pe țărm, pentru a-și potoli foamea. Și fiul domnului Țării Românești (n.a. probabil Vlad Țepeș), care nu putea înainta atât de repede cu vâslele ca ai noștri cu pânzele, venea în urmă.” Ajuns la locul unde ancoraseră cruciații, Vlad trimite câțiva boieri pentru a-l anunța pe seniorul de Wavrin ca „mâine de dimineață să fiți gata pentru a da asaltul, alături de el, care are pe lângă sine mai bine de cinci sute de români.”[11]

Coroborând informațiile de până acum, putem concluziona că, dimensiunile monoxilelor românești variau, evident, în funcție de trunchiul din care erau scobite și erau propulsate doar de vâsle, fără vele. Cum gruparea înainta în amonte, probabil că toți sau aproape toți oamenii aflați la bord vâsleau pentru a putea înainta contra curentului, în amonte. Erau lungi și înguste (după cum ne spune chiar cronicarul) ceea ce ajuta la vâslit dar nu facilita instalarea unui catarg și a unei vele fără montarea unor flotoare.

Având în vedere că Vlad Dracul promisese burgunzilor 40 – 50 de monoxile iar fiul său avea mai bine de 500 de soldați pe lângă el, probabil că într-o monoxilă erau ambarcați câte 10 – 15 soldați, cu echipamentul de luptă. Din fericire, mai multe monoxile medievale au fost descoperite relativ întregi, astfel încât ne putem face o idee asupra dimensiunilor. Una dintre cele mai mari monoxile descoperite în Moldova are 8,76 m lungime și 0,65 m înălțime[12]. Lățimea poate fi estimată „ochiometric” la circa 1 m, chiar puțin mai mult. O ambarcaţiune similară, care are 12 metri, a fost descoperită la Ploieşti şi este datată din secolul II[13]. Se pare că cea mai lungă monoxilă din ţară se află la Muzeul Judeţean din Satu Mare. A fost descoperită în 1963 și are o lungime de 13,2 m și o lățime de 0,9 m.[14]

Monoxila pare să fi fost mijlocul preferat de deplasare pentru raidurile militare românești care presupuneau trecerea/parcurgerea unui curs de apă. Puteau fi folosite și pe distanțe lungi, după cum reiese și din lucrarea cronicarului burgund, însă erau strict un mijloc de transport, nu și unul de luptă, așa cum, de exemplu, erau galerele burgunde. Sau cele ungurești.

Referitor la cele din urmă – cel mai probabil galere construite după același tipic ca și cele burgunde, poate mai puțină lume își amintește de bătălia navală dintre flota lui Iancu de Hundeoara și cea otomană (circa 200 de nave aveau turcii în fața Belgradului pentru a putea institui o blocadă navală și a împiedica aprovizionarea sa), purtată în fața Belgradului, în 1456. Au învins ungurii.

Luntrea monoxilă – mijloc străvechi de transport al sării

Există numeroase dovezi arheologice care atestă utilizarea luntrei monoxile la transportul sării, de la saline către târguri, pe vasta rețea hidrografică a voievodatelor românești. Astfel, de-a lungul Crișului Alb, în sectorul dintre Berindia și Răpsig, județul Arad, au fost descoperite de-a lungul timpului șase luntre monoxile. După cum remarca și autorul studiului citat, nu mai știm cum denumeau locuitorii acestor pământuri luntrea monoxilă. Nu știu de ce, dar nu cred că-i spuneau monoxilă.

Una dintre ele, datată ca fiind din secolul al XV-lea, este lucrată dintr-un trunchi de stejar și se remarcă prin „scaunul” din pupa, cioplit și înălțat și „prelungirea” din prova folosită pentru legarea parâmei (Monoxila de la Muzeul Marinei din Constanța are aceste caracteristici, vedeți prima poză din articol). Are 10 m lungime, 0,75 m lățime și o înălțime de 0,45 m. O astfel de monoxilă putea transporta circa 5 – 700 kg de sare, un produs foarte căutat, supranumit și aurul alb.

Una dintre curiozitățile experților a fost ce se întâmpla cu luntrile după ce ajungeau la destinație. Răspunsul a fost că, cel mai probabil, acestea erau vândute ca lemn de foc. Sarea era un bun valoros, astfel încât beneficiile fiecărui transport depășeau cu mult valoarea luntrii, deci a mijlocului de transport în sine. Pe vremea aceea aveam multe păduri și, deși pe de-o parte solicitau multă manoperă în vederea construcției, pe de altă parte, prin comparație cu o luntre cu chilă, etravă, etambou, coaste și file, nu necesitau cine știe ce cunoștințe tehnice deosebite sau planuri de forme. De altfel, unele descoperiri arheologice par să confirme că, în cazul unor accidente care conduceau la pierderea monoxilei dar nu și a încărcăturii, luntrașii obișnuiau să cioplească una nouă chiar la locul accidentului pentru a-și putea continua călătoria. În plus, probabil că ar fi fost imposibil pentru luntrași să vâslească în amonte, mai ales pe râurile cu un curs de apă mai rapid.

Ciobaca, cinul – monoxilele pescarului român

În monumentala sa lucrare despre pescuit, Grigore Antipa atinge și subiectul ambarcațiunilor folosite pe râurile și lacurile României. Ne sunt prezentate și niște schițe ale acestor ambarcațiuni „de cari se folosesc pescarii dela Snagov. Ele sunt niște albii mari scobite într-un trunchiu de copac, al căror interior este împărțit în două părți inegale printr-un fel de scaun transversal – numit hotarac sau olarac, așezat la partea dinainte. Partea de dinapoi a luntrii se zice cârmoc. Pescarul care mână cu lopata stă în totdeauna în picioare.”[15]

În ceea ce privește ciobaca, același autor ne spune că: „pe Bistrița pe la Dorna, merg două ciobace paralel, fiecare cu câte un om; fiecare om ține cu o mână poclăul – adică prăjina și pe deget straja – iar cu cealaltă lopata. Aceste ciobăci sau șeici sunt primele vase plutitoare pe cari le întâlnim la pescuit, scoborându-ne de la păraele din munți la vale. Ele sunt niște trunchiuri mari de copaci scobite înăuntru și cioplite pe dinafară, mânate de o vâslă; cu acestea însă ei nu pot merge decât cu curentul la vale.[16]

Interesant și demn de remarcat este faptul că Antipa atribuie denumirea turcească de șaică unei monoxile deși suntem deja în secolul al XX-lea ceea ce nu face (în opinia mea) decât să confirme teoria prezentată într-un articol mai vechi cu prvire la caic și șaică ce poate fi recitit accesând acest link.

Vorbind despre diferitele tipuri de orii (un mijloc de pescuit), Grigore Antipa ne introduce cinul, tot o monoxilă din punct de vedere constructiv. Aflăm că, „interesant e mai cu seamă toamna și primăvara, când – în urmărirea somnului – și pescarii din partea de jos a diferitelor râuri ajung cu Oriile lor la Dunăre (…). Atunci se văd apărând pe Dunăre tot felul de tipuri primitive de îmbarcațiuni, cari amintesc de timpurile preistorice ale omenirii, cu forme de lopeți diferite (…). O asemenea aparițiune în regiunea Dunărei de jos sunt Orierii de la Prut și Siret. Aceștia în loc de dube au un fel de bărci speciale cu totul primitive, numite Cin, scobite dintr-un singur butuc de salcie, plop etc., și cari merg numai cu vâsle.”[17]

Nu este deci de mirare că și în prima jumătate a secolului al XX-lea puteai întâlni pe Dunăre, atât nave moderne cât și ambarcațiuni primitive, așa cum este ciobaca, despre care am vorbit mai sus.[18] Pentru că, atât cinul cât și ciobaca sunt de fapt denumirea populară atribuită în diferite zone ale țării monoxilei, care ar fi denumirea științifică.

Scurte concluzii

Monoxila a fost o prezență constantă în spațiul carpato-danubiano-pontic din cele mai vechi timpuri până în secolul al XX-lea. Mii de ani. Atașamentul pentru acest tip de ambarcațiune primitivă pentru atât de mult timp pare a fi greu de înțeles sau explicat. Lumea a evoluat constant, au apărut noi tipuri de bărci, multe construite chiar în această zonă, și totuși, la noi, monoxila a continuat să coexiste cu acestea.

Poate și pentru că a fost barca sărăcului. A omului simplu. Dacă e ceva de care locurile astea nu a dus lipsă, apoi acesta a fost lemnul. Construcția unei monoxile nu necesita cunoștințe tehnice deosebite, doar îndemânare, răbdare și niște unelte bune.

La noi, monoxilele erau preponderent folosite pe apele interioare la câteva activități de bază: traversarea cursurilor de apă, transportul de bunuri, pescuitul. Nevoi și îndeletniciri de bază. Am văzut că în trecut erau folosite și la raiduri militare.

Însă calitățile lor nautice și manevriere făceau dificilă utilizarea lor pe Marea Neagră. Erau lungi, înguste raportat la lungime iar bordul liber era destul de redus. Nu puteau primi catarg și vele fără instalarea unor flotoare de stabilitate și este foarte posibil ca astfel de monoxile cu vele să nu fi fost foarte răspândite.

Afirmațiile de mai sus sunt contrazise de un grup de entuziaști care au încercat să recreeze o serie de migrații care au avut loc în Marea Egee și în Marea Mediterană acum mai bine de 8000 de ani. Mai multe amănunte puteți citi aici. Eu vă invit să urmăriți cele două filme de mai jos, ambele deosebit de interesante în opinia mea.

Nicolae

---

Articole din aceeași serie:

Nave românești uitate: caicul și șaica

Nave româneşti uitate: bolozanul

Surse:

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Dugout_canoe

[2] „Corăbii străbune”, pag. 58, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, București, 1983

[3] ”Considerații în legătură cu monoxilele de transport sare descoperite în albia Râului Crișul Alb”, pag. 78, Augustin Mureșan

[4] „Dicţionarul enciclopedic de marină”, pag. 339, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[5] http://www.finedictionary.com/Monoxylon.html

[6] ”Considerații în legătură cu monoxilele de transport sare descoperite în albia Râului Crișul Alb”, pag. 84, Augustin Mureșan

[7] „Corăbii străbune”, pag. 57 – 58, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, București, 1983

[8] https://sciencing.com/list-tools-weapons-stone-6882649.html

[9] Cruciera este acțiunea de luptă dusă de una sau de mai multe nave de luptă pe căi îndepărtate de comunicație ale inamicului, sistematic și pe timp mai îndelungat, în scopul dezorganizării transporturilor acestuia.

[10] „Călători străini despre țările române”, Volumul I, pag. 86, Institutul de istorie Nicolae Iorga” al Academiei Republicii Socialiste Romania, îngrijit de Maria Holban, Editura Științifică, București, 1968

[11] „Călători străini despre țările române”, Volumul I, pag. 92, Institutul de istorie Nicolae Iorga” al Academiei Republicii Socialiste Romania, îngrijit de Maria Holban, Editura Științifică, București, 1968

[12] https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cea-mai-mare-ambarcatiune-monoxila-descoperita-in-moldova-va-fi-expusa-la-palatul-culturii-din-iasi

[13] https://www.agerpres.ro/cultura/2018/08/28/iasi-monoxila-din-lemn-descoperita-intr-o-balastiera-de-pe-raul-moldova-adusa-la-palatul-culturii–167018

[14] https://www.gazetanord-vest.ro/2017/10/cea-mai-lunga-monoxila-din-romania-se-afla-la-satu-mare/

[15] „Pescăria și pescuitul în România”, pag. 76, Grigore Antipa, Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, București, 1916

[16] „Pescăria și pescuitul în România”, pag. 152 – 153, Grigore Antipa, Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, București, 1916

[17] „Pescăria și pescuitul în România”, pag. 439 – 440, Grigore Antipa, Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, București, 1916

[18] „Cartea Dunărei”, pag. 92, Jean Bart (Eugeniu Botez), Biblioteca Ligei Navale, 1933