Navele Proiect 22800 Karakurt

Ştirea că prima corvetă de clasă Karakurt (Proiect 22800) va intra anul acesta în compunerea flotei ruseşti a Mării Negre[1] m-a determinat şi mobilizat să scriu acest scurt articol.

Pe numele ei Ţiklon (Ciclon), prima unitate Proiect 22800 care va intra în 2020 în componenţa flotei ruseşti a Mării Negre a fost pusă pe cală în 2016 la Şantierul naval Zaliv din Kerci, Crimeea. În total, ruşii plănuiesc să construiască 18 corvete Proiect 22800 ce vor fi distribuite flotelor ruseşti din Marea Baltică, Marea Neagră şi Oceanul Pacific[2]. Câte şase pentru fiecare zonă, să nu se supere nimeni.

proiect 22800 karakurt — Uragan, una din primele unităţi, dotate cu AK-630 în loc de Pantsir M. Se remarcă lansatorul vertical universal, UKSK Sursa foto: navyrecognition.com

Ca şi Buyan M, Karakurt sunt o „specie” de nave purtătoare de rachete de „rit nou” reprezentând o rupere evidentă de vechile nave purtătoare de rachete sovietice, aşa cum sunt cele de clasă Tarantul sau Molnia. Toate datele indică faptul că navele proiect 22800 vin să corecteze punctele slabe ale Buyan M.

Pentru o mai bună înţelegere vă recomand ca înainte să frunzăriţi articolul despre Buyan M aici.

Caracteristici tehnice, calităţi nautice şi manevriere

La o primă vedere, nu poţi să nu te întrebi: de ce au mai avut nevoie ruşii de Karakurt? Aveau deja Buyan M. Dimensiunile celor două sunt similare: Karakurt are o lungime de 67 m, o lăţime de 11 m şi un deplasament de 870 tone[3]. Buyan M are caracteristici similare.

Ce este diferit totuşi? Ei bine, diferă pescajul, Buyan M are un pescaj de 2,5 m în timp ce Karakurt este creditată cu un pescaj de 3,3 m, viteza maximă, 26 Nd (48,15 km/h) în cazul Buyan M versus 30 Nd (55,56 km/h) la Karakurt dar şi raza de acţiune şi autonomia, superioare în cazul ultimei.

Propulsia este diesel, Karakurt fiind echipată cu trei motoare M-507D-1 (trei elice cu pas fix) şi trei diesel generatoare de tip DGAS-315 asigurându-i o rază de acţiune de până la 2500 Mm (4630 km) în timp ce autonomia este estimată la 12 până la 15 zile[4].

Raportul lungime / lăţime precum şi cel pescaj / lăţime ne conduc la concluzia că ruşii au dorit o navă cu calităţi nautice şi manevriere superioare celor ale Buyan M. Explicabil cumva având în vedere că Buyan este la origine o navă gândită şi proiectată pentru ape interioare, având ceea ce poate fi numit un „fund plat”. Ori pentru aventurile ruseşti din Mediterana se simţea probabil nevoia unei nave cu performanţe superioare celor ale Buyan M. Şi, cel puţin la prima vedere, se pare că au reuşit. Pentru cei nefamiliarizaţi cu termenii de calităţi nautice şi calităţi manevriere, mai multe informaţii pot fi găsite aici şi aici.

Armament şi senzori

Karakurt este practic construită în jurul lansatorului vertical UKSK ce poate utiliza rachete de croazieră Kalibr (atât în versiunea anti-navă cât şi în cea de atac la sol) sau rachete de croazieră supersonice de tip Oniks.

În principiu, Karakurt a preluat suita de senzori de la Buyan M fiind echipată cu un radar de cercetare aeriană Pozitiv M[5], un radar de cercetare de suprafaţă Mineral M[6], un radar de control al focului (probabil Bagira[7]) şi, în premieră, cu un radar de cercetare aeriană cu patru panouri fixe (AESA 3D, acoperire 360^o) precum şi sisteme opto-electronice.

În materie de armament, vedeta rămâne sistemul vertical de lansare Kalibr / Oniks dar, spre deosebire de Buyan M, apar câteva deosebiri:

În cazul Karakurt, ruşii au renunţat la tunul de 100 mm înlocuindu-l cu unul de 76 mm. Noul tun principal este o versiune modernizată a binecunoscutului AK-176: AK-176MA. Are o cadenţă de 150 de proiectile pe minut şi o rază maximă de 15 km. În opinia mea, alegerea este justificată de cadenţa superioară a tunului de 76,2 mm, aproape dublă faţă de cel de 100 mm şi de capacitatea de a depozita o rezervă mai mare de muniţie datorită dimensiunilor mai mici ale proiectilului de 76,2 mm. Sistemul de control al focului este şi el unul modern, digital, primind informaţii atât de la radar cât şi de la sistemul opto-electronic ceea ce probabil că îl face şi mai eficient în rol antiaerian.
Pantsir M în locul sistemului Gibka & Duett. Primele două unităţi ale clasei au fost dotate cu arhicunoscutul AK-630, două per navă. Versiunea terestră a Pantsir M a avut parte de foarte multă reclamă în ultima vreme, chiar dacă nu întodeauna favorabilă. Pantsir M[8] are la bază sistemul antiaerian terestru Pantsir S1 şi este un sistem mixt[9]: artilerie (2 x GSh-6-30K / AO-18KD 30mm) şi rachete (8 x 57E6/-E în lansator şi 32 de rezervă). Este un sistem antiaerian cu rază scurtă de acţiune (1 – 20 km în plan orizontal şi 5 – 15000 m în plan vertical – altitudine) care, conform declaraţiilor oficiale ruseşti, este capabil să intercepteze rachete de croazieră. Mi s-a părut interesant faptul că sistemul, deşi probabil este integrat cu sistemul centralizat de conducere a luptei şi cu radarele de cercetare aeriană, la fel ca Phalanx de exemplu, are şi senzori proprii, un radar de control al focului şi un sistem opto-electronic.

Sistemul centralizat de conducere a luptei este de tip Sigma iar sistemul de război electronic este, cel mai probabil de tip MP-405 E[10].

Pentru a compensa lipsa helipadului şi hangarului, navele Proiect 22800 sunt dotate cu instalaţii de lansare şi recuperare a unei drone aeriene de tip Orlan-10.

Echipajul are 39 de oameni.

Concluzie

Ca şi Buyan M, Karakurt sunt şi ele nişte baterii mobile de rachete de croazieră fiind capabile să lanseze atacuri în adâncimea teritoriului inamic. Mai mult decât atât, sunt destul de ieftine, preţul unei unităţi fiind estimat potrivit unei surse ruseşti[11] la aproximativ 2 milioane de ruble, ceea ce înseamnă cam 28800000 USD.

Sunt mai bune decât Buyan M din cam toate punctele de vedere ceea ce le face mult mai potrivite pentru implementarea politicii externe ruseşti în zona Mediteranei de est şi un element important în structura flotei Mării Negre, ca orice altă navă rusească capabilă să lanseze Kalibr.

Deşi nu au niciun fel de capabilităţi antisubmarin, nici nu au neapărată nevoie: le ajută atât viteza mare cât şi lipsa submarinelor NATO în Marea Neagră (cu excepţia notabilă a Turciei, tot mai prinsă în Mediterana însă).

La fel ca Buyan M, şi Karakurt par să fie în continuare vulnerabile în faţa atacurilor aeriene. Deşi pe hârtie Pantsir M pare un sistem mai performant decât combinaţia Gibka & Duett, luptele recente din Siria au evidenţiat câteva din vulnerabilităţile sistemului.

Prin comparaţie cu un sistem antiaerian occidental, rachetele 57E6 nu dispun de un sistem de ghidare propriu fiind necesară dirijarea lor permanentă către ţintă, prin radiocomandă, de către radarul de control al focului. Acest fapt generează limite: doar patru rachete pot fi ghidate concomitent către ţintă timp în care legătura radio este susceptibilă de a fi bruiată. Şi, dacă rachetele occidentale anti-navă precum Harpoon sau Exocet nu au capabilităţi de bruiaj (deşi se pare că LRASM ar avea astfel de capabilităţi), un avion echipat corespunzător este mult mai capabil în acest sens, atacurile israeliene din Siria fiind exemplul cel mai potrivit. Mai mult decât atât, un atac masiv poate satura relativ rapid sistemul. De exemplu, un F-16 românesc poate acroşa şi lansa concomitent până la şase rachete Maverick împotriva unei Karakurt, saturând astfel sistemul Pantsir M.

Un alt aspect deosebit de important este raza minimă de angajare precum şi altitudinea minimă de angajare a sistemului Pantsir M. Informaţiile publice spun că o rachetă 57E6 poate angaja ţinte aflate la minim 1 km de navă fapt compensat de cele două tunuri de 30 mm în timp ce altitudinea minimă de interceptare a unei ţinte ar fi de 5 m, ceea ce e cam mult având în vedere că pe traiectoria finală rachetele anti-navă vin la circa 1-3 m altitudine.

Cel mai probabil, aceste nave vor acţiona atât în zona litorală, sub protecţia bateriilor antiaeriene cu baza la sol şi în raza aviaţiei proprii, cât şi în marea largă, în cadrul unor grupări navale capabile să le asigure protecţia antiaeriană sau antisubmarin. Radarul de cercetare aeriană performant le va ajuta să acţioneze ca un pichet radar avansat, utilizat pentru avertizarea timpurie a bateriilor antiaeriene cu baza la sol aşa cum am văzut aici.

P.S. Întrucât mi s-a mai atras atenţia că unele articole sunt mai greu de înţeles de către cei „neiniţiaţi”, îi încurajez să solicite lămuriri ori de câte ori consideră necesar. Voi răspunde întotdeauna în limita propriilor cunoştinţe.

Nicolae