Despre tratate

Spuneam la un moment dat că, în ziua de azi, o bâtă lungă face cât un tratat bun. România are experiența perioadei interbelice când a desfășurat o amplă activitate diplomatică menită să securizeze granițele României Mari. Cât de bine au funcționat aceste tratate am văzut în 1940 când am pierdut Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, Transilvania de Nord și sudul Dobrogei.

Nu vreau nici pe departe să sugerez că tratatele internaționale la care România este astăzi parte nu au nicio valoare. Totuși, istoria relativ recentă ar trebui să ne determine să facem mai multe pentru armata noastră. Prin noi înșine! spunea mai demult un liberal celebru, ce-i drept în alt context.

Ca să nu existe niciun dubiu, ceea ce vreau să subliniez aici este: chiar dacă astăzi suntem parte a NATO și avem un Parteneriat strategic mai strâns ca oricând cu SUA, inclusiv trupe americane pe teritoriul țării, asta nu înseamnă că noi nu trebuie să avem propria noastră „bâtă”.

De altfel, avem și exemple din istoria recentă: Memorandumul de la Budapesta și situația curentă din Ucraina.

Despre Convenția de la Montreaux care reglementează tranzitul prin strâmtorile turcești și accesul navelor în Marea Neagră am mai vorbit aici. De altfel, este un subiect destul de prezent în presa ultimilor ani.

Conform acestei convenții (tratat internațional), „țările riverane Mării Negre pot tranzita submarine prin strâmtori doar în baza unei notificări prealabile, acestea urmând să navigheze obligatoriu la suprafaţă şi doar pe timpul zilei. Submarinele şi portavioanele ţărilor neriverane Mării Negre nu pot tranzita strâmtorile, accesul acestora fiind interzis în strâmtori.”

Mai zice articolul 12 al convenției că “puterile riverane pot tranzita un submarin prin strâmtori doar atunci când acesta a fost achiziționat din afara spațiului pontic și trebuie să ajungă la baza sa. De asemenea, când un submarin al unei țări riverane necesită reparații care nu pot fi efectuate decât în șantiere din afara Mării Negre, atunci statul respectiv, cu notificarea prealabilă a Turciei, are dreptul să tranziteze submarinul respectiv prin strâmtori, în drum către șantierul unde va fi reparat.”

În perioada Războiului Rece URSS a avut o prezență semnificativă și constantă în Marea Mediterană. Încearcă să facă la fel și acum (baza navală de la Tartus, Siria) doar că marina Rusiei de astăzi este o palidă imagine a flotei construite de Gorșkov pentru URSS. Prin urmare, rușii se bazează preponderent pe navele Flotei Mării Negre pentru asigurarea prezenței și permanenței în estul Mediteranei. Prezență realizată inclusiv cu submarinele acestei flote, submarine cu baza la Novorosiisk, Marea Neagră.

Sunt arhicunoscute filmele cu submarinele Proiect 636.3 Kilo Improved (sau Varșavianca) lansând rachete Kalibr din imersiune către ținte din Siria.

În ultimii cinci ani, șase submarine Proiect 636.3 au intrat în dotarea Flotei Mării Negre: Novorosiisk, Rostov-on-Don, Starii Oskol, Krasnodar, Velikii Novgorod și Kolpino. Cu excepția notabilă a primei unități – Novorosiisk, celelalte submarine ale clasei au îndeplinit în prealabil misiuni de luptă în Siria înainte de a ajunge pentru prima dată la baza lor din Novorosiisk, Marea Neagră.

Începând cu 2017, Rusia a avut două din cele șase submarine Kilo cu baza în Marea Neagră în misiune în estul Mediteranei, navele fiind staționate la Tartus. După cum spuneam mai sus, campania din Mediterana era prealabilă intrării în Marea Neagră. Doar că că nu poți “livra“ la nesfârșit submarine către Flota Mării Negre… Așa că trebuia găsită o soluție pentru a putea disloca submarinele din Marea Neagră în Marea Mediterană în conformitate cu prevederile Convenției de la Montreaux.

Mișcările submarinelor rusești între Marea Neagră și Marea Mediterană sunt foarte bine evidențiate aici.

Soluția s-a numit “reparații”. Starii Oskol și Krasnodar au intrat pentru prima dată în Marea Neagră în 2016, respectiv 2017. Ambele nave au simțit brusc nevoia de „reparații” la începutul lui 2019, fiind trimise prin strâmtori către Marea Mediterană. Exact în aceaași perioadă, ultimele două unități livrate – Velikii Novgorod și Kolpino, tranzitau strâmtorile către baza lor din Marea Neagră, evident, după prealabila campanie în estul Mediteranei.

În apărarea rușilor trebuie menționat că, la sfârșitul anului 2019, Starii Oskol chiar a ajuns la Kronshtadt Marine Plant pentru efectuarea reparațiilor, adică motivul oficial al ieșirii din Marea Neagră.

La data plecării lui Starii Oskol din Tartus către șantierul Kronshtadt (pe drum către șantier, submarinul a tras nițel – a se citi aproape un an – pe dreapta la Tartus), Novorosiisk ieșea și el din Marea Neagră, oficial tot pentru „reparații”. Și tot cu o “scurtă” oprire prin estul Mediteranei.

De altfel, o privire aruncată azi pe Google Maps asupra bazei din Tartus vă va releva un submarin Kilo tras la cheu. În 2 iulie 2020 erau două după cum se vede din poza de mai jos preluată de pe un site foarte interesant H I Sutton.

Că marile puteri militare au adesea un mod mai „deosebit” de a interpreta tratatele și convențiile internaționale o știu toate țările mici și mai puțin dezvoltate din punct de vedere militar… Insulele apar de te miri unde, teritorii garantate prin tratate și înțelegeri multilaterale devin brusc caduce în fața evidenței din teren și tot așa.

Pentru că interpretarea unei legi trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci şi spiritul acesteia.

Ca de obicei, Rusia respectă litera legii dar nu și spiritul acesteia. Dar să nu ne mirăm prea mult, tot ei au inventat și crucișătorul purtător de aviație…

Până la urmă, Turcia nu comentează, nici NATO nu comentează prea mult (sau deloc), nici Partenerul strategic așa că, probabil, “reparațiile” vor continua nestingherite pentru multă vreme de acum încolo.

Cu rușii mă simt întotdeauna ca-n Matrix: there is no spoon!

În aceste condiții, am început să mă întreb dacă nu cumva ar fi oportună o dezbatere asupra posibilității de a modifica/amenda această convenție din 1936. Tehnica militară, ca și situația geopolitcă, au evoluat mult de atunci…

Vecinii bulgari

Marina vecinilor bulgari este astăzi aproape la fel de irelevantă ca a noastră. Ei bine, din 23 septembrie 2020, marina bulgarilor este puțin mai puțin irelevantă: potrivit defbrief.com, două dragoare de clasă Tripartite cumpărate de la marina Olandei cu suma de 2.000.000 euro au ajuns la Varna fiind luate în primire de bulgari. Cele două se vor alătura suratei lor cumpărate de bulgari din Belgia în 2004.

De prin 2017 încoace, Forțele Navale Române tot încearcă să repare capital și să modernizeze bătrânele dragoare de clasă Muscă, sumele avute în vedere pentru modernizarea lor fiind de circa 10.000.000 euro.

Nu am investigat în detaliu ce capacități tehnico-tactice au dragoarele achiziționate de bulgari dar nu cred că sunt semnificativ inferioare bătrânelor noastre Muște, mai ales dacă au păstrat senzorii instalați de olandezi. Aceștia le-au modernizat în anii 2004 – 2005 și le-au retras din serviciul marinei în 2011.

Ce ziceți, au făcut bulgarii o afacere mai bună decât vom face noi cu modernizarea dragoarelor noastre?

Nicolae