Clasificări, clasificări, clasificări….

Sovieticii au susţinut întotdeauna că „Amiral Kuzneţov” este un crucişător greu purtător de aviaţie şi rachete şi nu un portavion. Mai mult decât atât, nava este dotată cu rachete navă-navă, antiaeriene şi antisubmarin. Este un hibrid pe care aviaţia nu are rol predominant spre deosebire de portavioanele americane unde rolul aviaţiei navale ambarcate este esenţial. Explicaţia acestei denumiri deosebite priveşte convenţiile internaţionale, cel mai probabil fiind vorba de Convenţia de la Montreaux şi, îndeosebi, eludarea unora dintre prevederile acestei convenţii.

Pentru scopul acestui articol trebuie să ne întoarcem în timp, în România sfârşitului de secol XIX. Deşi la acel moment România desfăşura un intens comerţ naval, doar un procent nesemnificativ de mărfuri era transportat de nave sub pavilion românesc. Pentru a remedia această stare de lucruri, statul român decide înfiinţarea Serviciului Maritim Român (SMR) în 1895. Inedit, spre deosebire de marinele statelor cu tradiţie în navigaţie, în România, marea majoritate a echipajelor civile aveau să provină din marina militară. De obicei lucrurile funcţionează invers.

„Lebedele albe”, mândria SMR-ului

Cinci dintre navele comerciale cumpărate de SMR aveau să fie cunoscute ca „Lebedele albe”:

• ”Principesa Maria” / ex ”Ignazio Florio”: construit 1895-1896, la Fratelli Orlando, Livorno
• ”Regele Carol I”: construit 1898, la Fairfield Shipbuilding & Engineering Co., Glasgow
• ”România”: construit 1904-1905, la Chantier et Ateliers de la Loire, Saint Nazaire, Franța
• ”Împăratul Traian”: construit 1906, la Chantiers et Ateliers de la Loire, Saint-Nazaire, Franța
• ”Dacia”: construit 1907, la Chantiers et Ateliers de la Loire, Saint Nazaire, Franța

De ce erau denumite „Lebedele albe” rezultă fără echivoc din pozele de mai jos:

Foarte rapide şi moderne la data achiziţiei lor, navele erau cunoscute în Marea Neagră şi Mediterana Orientală (Levant) pentru punctualitate şi vopseaua albă specială. Aveau lungimi cuprinse între 86 m şi 108 m, lăţimi cuprinse între 12,75 m şi 16,65 m, deplasamentele fiind de la 2140 t până la 4515 t. Toate realizau peste 15 Nd, o viteză demnă de navele militare ale vremii. Erau mândria SMR-ului.

După finalizarea Războiului de Independenţă au existat trei programe majore de înarmare a marinei militare române: primul în 1883 – 1885, al doilea în 1886 – 1898 şi al treilea în 1906 – 1908. Un al patrulea program ce viza flota maritimă urma a se desfăşura între anii 1912 – 1914. Acest program presupunea achiziţia a patru contratorpiloare moderne de circa 1500 t deplasament, viteză de 25 – 30 Nd şi armament de artilerie şi torpile şi a unui submarin. Nu a mai putut fi finalizat din cauza începerii războiului astfel încât, România a intrat în Primul Război Mondial cu o flotă maritimă necorespunzătoare din punct de vedere tehnico-tactic, compusă doar din crucişătorul uşor „Elisabeta” (1888), complet depăşit moral la data intrării României în război, trei torpiloare – „Năluca”, „Sborul” şi „Smeul” (construite de asemenea în 1888) şi bricul „Mircea”.

Intrarea în război, transmiterea navelor către Rusia şi transformarea lor în crucişătoare auxiliare

Deteriorarea rapidă a situaţiei de pe front (pierderea Turtucaiei) şi închiderea Bosforului de către Turcia au forţat România să închirieze Rusiei navele comerciale aflate pe Dunăre, la Galaţi şi Măcin. Astfel, au fost închiriate Rusiei dimpreună cu echipajele lor şase cargouri ale SMR-ului şi trei cargouri ale Societăţii România. Cele cinci nave de pasageri ale SMR-ului – „Principesa Maria”, „Regele Carol I”, „România”, „Dacia” şi „Împăratul Traian”, au fost şi ele închiriate Rusiei, însă, în baza unei convenţii militare ulterioare româno – ruse, acestea au fost transformate în crucişătoare auxiliare şi puse la dispoziţia Flotei Mării Negre a Rusiei. La fel ca în timpul Războiului de Independenţă, când de asemenea le-am transmis ruşilor navele „România”, „Rândunica”, „Fulgerul” şi „Ştefan cel Mare”, aceştia au păstrat pe fiecare navă un echipaj românesc de aproximativ 30 de oameni, îndeosebi mecanicii.

Au fost amenajate ca şi crucişătoare auxiliare în portul Gtrucţkaia, situat la intrarea în Sevastopol. Astfel, „Principesa Maria” a primit două tunuri de 120 mm în borduri, i s-a montat o instalaţie de lansat mine şi o alta pentru lansarea şi recuperarea de plăşi anti-submarine, şi a fost pusă la dispoziţia unei unităţi de minare.

„Regele Carol I” a primit patru tunuri de 101 mm, două tunuri antiaeriene de 63 mm, două proiectoare, aparate pentru conducerea focului şi instalaţii pentru ambarcat două hidroavioane.

„România” a primit acelaşi armament ca şi „Carol I” cu deosebirea că a primit pe punte opt hidroavioane şi intalaţiile necesare pentru manevrarea lor. Factorul aviaţie era predominant în cazul „României” prin prisma numărului de hidroavioane ambarcate. La bordul „României” au fost ambarcate opt hidroavioane ruseşti de tip Grigorovici. Hidroavioanele erau transportate pe puntea bărcilor şi lansate la apă cu ajutorul macaralelor, decolarea făcându-se de pe apă şi nu prin catapultare.

Aş spune că, „România” era doar un crucişător auxiliar purtător de hidroaviaţie şi nu un portavion. Ruşii continuau tradiţia din timpul Războiului de Independenţă (folosirea noutăţilor tehnice: minele şi torpilele cu şcondru) şi continuau să inoveze, chiar dacă deţineau superioritatea navală la Marea Neagră.

„Împăratul Traian” şi „Dacia” au primit câte patru tunuri de 101 mm, două tunuri antiaeriene de 75 mm, instalaţii de conducere a focului, proiectoare şi instalaţii pentru manevrarea hidroavioanelor. Au intrat în compunerea Diviziei ruse de crucişătoare alături de „Pamiat Mercuria” şi „Cagul”.

Navele au avut ofiţeri şi comandanţi din marina rusă şi echipaj rusesc, alături de echipajul românesc păstrat şi au intrat în flota operaţională rusă în martie 1917.

Hidroavioanele utilizate la bordul crucişătoarelor auxiliare erau de tip Grigorovici şi aveau următoarele date tehnice:

• Anvergură………………… 13,62 m

• Lungime…………………… 8,23 m
• Suprafaţa portantă….. .. 37,69 mp
• Masa gol…………………… 660 kg
• Masa în sarcină…………. 960 kg
• Viteza……………………….. 105 km/h
• Plafon…………………….. .. 3300 m
• Autonomie……………… .. 4 h
• Echipaj…………………… .. 2 persoane

• Armament……….. …. ….. mitralieră Vickers, 1 x 7,62 mm

 

Operaţiuni de luptă la Marea Neagră

Deşi nu era pe măsura flotei ruseşti, flota Turciei a fost întărită în august 1914 cu două nave moderne germane, SMS „Goeben” şi SMS „Breslau”. În marea majoritate a Primului Război Mondial aceste două nave au luptat în Marea Neagră împotriva Flotei ruse a Mării Negre.

După cum spuneam mai sus, navele noastre au intrat în compunerea flotei operaţionale ruse în martie 1917. Crucişătoarele noastre auxiliare au executat periodic misiuni de supraveghere în zona Bosforului şi a porturilor turceşti de pe coasta Anatoliei, au luat parte la operaţiuni de minare şi transporturi de trupe, contribuind în acelaşi timp cu hidroavioanele lor la recunoaşteri în zona litoralului inamic.

Vă voi povesti una din acţiunile pe care le-a executat „Dacia” şi „Împăratul Traian”. Misiunea a presupus un atac asupra coastei turceşti din Asia Mică, în zona Trabzon, şi a avut loc în iulie 1917. Scopul ei era să atragă flota turco-germană în afara Bosforului, în special pe „Goeben” şi „Breslau” pe care o escadră rusă le aştepta la circa 20 Mm de locul atacului. „Împăratul Traian” cu două hidroavioane la bord, însoţit de torpiloarele „Fidonisi” şi „Gromkii” şi „Dacia”, de asemenea echipat cu două hidroavioane şi însoţit de două torpiloare au luat parte la această acţiune.

Obiectivul era orăşelul Ordu, aflat în zona frontului, unde se aflau un centru de aprovizionare al armatei turceşti şi o bază de hidroavioane. Misiunea avea şi o componentă de desant, un detaşament rusesc urma să debarce cu ajutorul unei barje pentru a desăvârşi distrugerile bombardamentului naval executat de cele două crucişătoare auxiliare. Atacul a avut loc în dimineaţa zilei de 18/31 iulie când, după un marş de 20 de ore (navele plecaseră din Sevastopol), escadra rusească condusă de comandor Makalinski a ajuns în faţa portului Ordu. „Dacia” era în capul formaţiei urmată de „Împăratul Traian” care avea la remorcă barja cu 350 de oameni şi înarmată cu un tun de 101 mm. La circa 10 mile în larg au fost puse la apă hidroavioanele care urmau să caute submarinele semnalate în ziua precedentă şi să dirijeze tirul artileriei navelor.

Ajunse la 3 Mm de litoral, „Dacia” şi torpiloarele au deschis focul asupra tranşeelor de pe coastă unde se adăposteau soldaţii turci, urmate curând de întreaga escadră care a vizat portul şi instalaţiile portuare. Relatarea făcută după război de fostul comandant român al „Împăratului Traian” este savuroasă: „Turcii la început nedumeriţi că acele paşnice nave de pasageri, care înainte de 1916 făceau fala Bosforului, acum se răzbună atât de grav, aruncând fier topit peste ei, nu îndrăznesc parcă a se apăra. În fine se decid şi încep să tragă un tir destul de neprecis. Nici un obuz nu-şi atinge ţinta. Deodată avioanele noastre ne semnalizează că loviturile noastre sunt bune în direcţie, dar prea scurte. Abia s-a terminat comunicarea şi imediat pe locul bateriilor turceşti se văzu un fum negru şi se auzi o detunătură infernală, depozitele de muniţii fuseseră lovite”.

Mie mi-a plăcut şi povestea loviturilor de succes. Autorul lor a fost timonierul navei, Ştefan Dumitrache, care în cătănie fusese sergent ochitor pe monitoare. Acesta a cerut voie comandantului rus să încerce să tragă şi el numai două lovituri. Cum permisiunea i-a fost acordată, a cerut telemetristului distanţa şi a reglat corespunzător tunul. La comanda sa, „Foc!”, lovitura a pornit căzând în preajma ţintei. Tunul a fost reîncărcat, Dumitrache a ochit din nou, şi de data asta a înregistrat o lovitură directă. Rezultatul a fost cel povestit de fostul căpitan al navei.

Detaşamentul rus a fost debarcat fără mari dificultăţi şi a desăvârşit distrugerea instalaţiilor militare aflate la uscat. Tirul escadrei a încetat la ora 12:00, după ce trupa debarcată şi un grup de refugiaţi greci au ajuns la bordul navelor.

Pentru crucişătoarele noastre auxiliare războiul avea să ia sfârşit în decembrie 1917, o dată cu încheierea armistiţiului pe frontul de est. Însă aventura lor era de-abia la început. Revoluţia bolşevică a adus anarhia în sânul Flotei Mării Negre luând naştere un vid de putere care a adus multe peripeţii echipajelor româneşti ale crucişătoarelor. Cu excepţia „Regelui Carol I”, întors acasă în 31 martie/13 aprilie 1918, celelalte „lebede” aveau să se întoarcă după încheierea păcii de la Bucureşti. Dar despre aceste aventuri vom povesti cu altă ocazie.

În loc de sfârşit

În ceea ce priveşte folosirea navelor purtătoare de aviaţie, ruşii n-au inventat apa caldă. Dar au fost printre primii care au folosit-o, în special la Marea Neagră. Mai multe informaţii despre primele nave purtătoare de aviaţie ale căror hidroavioane au fost utilizate pentru cercetare aeriană, reglarea tirului artileriei navale sau chiar în raiduri aeriene de bombardament (bătălia de la Tsingtao) puteţi citi aici.

Să susţinem că ideea utilizării navelor purtătoare de aviaţie a fost una românească ar însemna să ne amăgim singuri. Navele au fost româneşti, ideea însă nu. Am învăţat ceva din asta? Cu siguranţă că da! Drept dovadă, în luna iunie 1920, în portul Constanţa s-a constituit „Grupul de aviaţie maritimă” sub comanda căpitanului Constantin Negru.

Ca şi în timpul Războiului de Independenţă, am avut ce învăţa de la marina rusă în scurta perioadă în care marinarii români au luptat alături de cei ruşi. Modul atipic de formare a personalului navigant civil, provenit în proporţie covârşitoare din marina militară şi-a arătat roadele cu ocazia atacului despre care am povestit mai sus, Ştefan Dumitrache fiind cel mai bun exemplu în acest sens.

Nicolae Hariuc

Surse:

https://en.wikipedia.org/wiki/Grigorovich_M-5

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/odiseea-vapoarelor-romanesti-inchiriate-rusiei-in-primul-razboi-mondial-foto

http://www.marinarii.ro/eveniment-Infiintarea_Serviciului_Maritim_Roman/31

„Hidroaviaţia României”, Aurel Pentelescu, Cristian Crăciunoiu, Jipa Rotaru, Modelism Internaţional, 1994

„Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979

„Marina Română în Primul Război Mondial 1916 – 1918, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000