În urma încheierii Tratatului de la Berlin, din 1878, tânărul stat român şi-a dobândit independenţa şi o largă deschidere la Marea Neagră, prin anexarea Dobrogei şi a Insulei Şerpilor. Mica flotilă a României, formată din „Rândunica”, „România”, „Ştefan cel Mare” şi „Fulgerul” era insuficientă în raport cu noile necesităţi ale ţării. Un prim program de mărire a acesteia s-a desfăşurat în 1882 – 1883.

Un al doilea, care face obiectul acestui articol din mai multe părţi, avea să se desfăşoare în perioada 1886 – 1888. Astfel, conform legii de organizare a flotilei din 1886 s-au acordat noi credite pentru mărirea parcului de nave de luptă. În baza acestor credite aveau să fie comandate la şantierele navale din Anglia şi Franţa un crucişător, primul şi ultimul din istoria flotei române, trei canoniere şi trei torpiloare.[1]

Crucişătorul avea să fie botezat „Elisabeta”, cele trei canoniere – „Bistriţa”, „Siretul” şi „Oltul” iar torpiloarele – „Năluca”, „Sborul” şi „Smeul”. Fiecare tip de navă va face obiectul unui articol separat, iar astăzi vom începe cu cea mai mare dintre ele, „Elisabeta”.

Crucişătorul a fost construit la New Castle de şantierele firmei „Armstrong” şi a costat bugetul ţării suma de 1.512.000 lei.

Date tehnice[2]:

Lungime …………………………. 72 m (73,1 m altă sursă)

Lăţime ……………………………. 10,25 m

Pescaj …………………………….. 4,2 m

Deplasament maxim ………… 1330 t

Blindaj[3]:

• în borduri 88 mm;
• la extremităţi 25,4 mm;
• puntea 44 mm.

Propulsie[4]:

4 x căldări cu trei furnale fiecare şi cu flacără directă, ventilatoare pentru tiraj forţat

2 x maşini cu triplă expansiune (cărbune), 4700 CP

2 x elici cu trei aripi şi pas de 2,97 m

Arborada şi greementul:

3 catarge, vele pătrate şi randă pe artimon

Suprafaţă velică: ……………….. 513 m²

Cu ocazia unei modernizări, desfăşurată la Galaţi în perioada anilor 1905 – 1907, arborada şi greementul au fost modificate, renunţându-se la velatura iniţială.

 

Rezervă cărbuni ………………… 322 t

Viteza ………………………………. 18 Nd

Notă: În testele efectuate în 2/14 septembrie 1888, la gura râului Tyne, pe mare calmă, deplasament de 1263 t, toate cele 12 focuri aprinse şi cu cărbuni de provenienţă Newcastle a realizat o viteză maximă de 19,049 Nd şi o medie de 18,053 Nd.

Armament (1888):

• 4 tunuri Krupp de 150 mm

• 4 tunuri Nordenfeld cu tragere rapidă de 57 mm

• 4 tunuri Hotchkiss cu tragere rapidă de 37 mm

• 2 mitraliere Nordenfeld de 11,43 mm

• 4 tuburi lanstorpile, două prin travers, unul prin prova şi unul prin pupa

În 1905 – 1907[5], tunurile Krupp de 150 mm au fost înlocuite cu tunuri St. Chamond de 120/50 mm. Au apărut şi patru tunuri de 75 mm iar tuburile lanstorpilă au fost păstrate.

În timpul Primului Război Mondial, tunurile de 120 mm au fost mutate pe front, crucişătorul păstrând patru tunuri antiaeriene de 75 mm, suplimentate cu patru mitraliere.

Echipaj: 181 de oameni

Structura echipajului pe specialităţi:

• 50 de fochişti şi mecanici
• 50 de artilerişti
• 20 de infanterişti marini
• 20 de timonieri
• 20 de gabieri
• 20 de torpilori

Inedit pentru acele vremuri, pe „Elisabeta” iluminatul se făcea cu electricitatea produsă de două maşini electrice sistem Clark-Chapman et Parson de 2000 de lumânări putere, fiecare maşină fiind de 80 volţi şi 100 amperi. Nava mai era echipată cu 2 proiectoare electrice sistem Mangin care puteau fi puse în legătură cu fiecare sau cu ambele maşini electrice.[6] Mărturisesc că aş fi extrem de curios să văd şi ce instalaţii sanitare existau la bord.

Nava a fost recepţionată de Colonelul Murgescu, Preşedintele Comisiei de Recepţie din care mai făceau parte şi Maiorul Koslinski, Căpitanul Coandă şi Inginerii Isvoranu, Alexandreanu şi Cupşa în data de 14/26 octombrie 1888.[7] Recepţia nu a fost una fără emoţii existând unele nemulţumiri ale Comisiei de Recepţie relativ la probele de viteză.

Trebuie menţionat faptul că, la data intrării sale în serviciu, „Elisabeta” era o navă modernă, construită după standardele marinei britanice, indubitabil stăpâna necontestată a mărilor la acel moment. Britanicii îşi împărţeau crucişătoarele protejate pe clase, clasa întâi, clasa a doua, respectiv a treia. „Elisabeta” era un crucişător de clasa a treia, dacă e să ne raportăm la nomenclatorul britanic, doar pavilionul românesc deosebind-o de oricare navă britanică echivalentă. De altfel, proiectul „Elisabetei” pare să fi fost unul de succes în acele vremuri, fiind exportat şi Japoniei, una din ţările care s-au modernizat radical în acea perioadă.

Personal, sunt un mare fan al arhitecturii navale din acea perioadă, „Elisabeta” fiind una din navele mele preferate şi, cel mai probabil, primul şi ultimul crucişător pe care l-a avut România vreodată. Etrava uşor inversată, stil care pare să revină în actualitate (vezi Zumwalt sau Bellhara/Fregate de Taille Intermediare), corpul negru cu linia de plutire trasată cu alb, opera vie roşie, catargele înclinate uşor către pupa, vopsite în galben, ca şi coşul de fum. Suprastructurile erau albe, evidenţiindu-se trombele mari de vânt care erau din alamă lustruită. Nava avea pupa rotunjită, fiind ornată cu elemente florale şi cu blazonul navei, la fel ca şi în prova unde se poate remarca un foarte frumos ornament. Tunurile de 150 mm erau instalate în patru barbete dispuse două câte două, în babord şi în tribord.

Comanda navei era dispusă înspre prova, în faţa arborelui trinchet (primul catarg din prova). „Elisabeta” este, în opinia mea, un exemplu perfect de arhitectură navală victoriană, o navă superbă şi letală în acelaşi timp, o navă care avea să impresioneze vecinii României, fiind pentru multă vreme, alături de bricul „Mircea”, unul dintre cei mai buni ambasadori ai ţării.

Dar să revenim! „Elisabeta” a ajuns în ţară în 2 noiembrie 1888, ancorând la Sulina. Pe 5 noiembrie a ajuns la Galaţi, ancorând în faţa Arsenalului Marinei. Aici a fost definitivată armarea sa, primindu-şi armamentul şi pe cei 113 membri ai echipajului. Primul comandant al navei a fost colonelul Vasile Urseanu, secund: maiorul Ion Irimescu.

În 1889 au fost efectuate primele marşuri de instrucţie în Marea Neagră dar şi primele trageri cu armamentul din dotare, cu ocazia vizitei Regelui Carol I la bordul navei. Astfel, s-a constatat că proiectilele tunurilor Krupp de 150 mm băteau la 12 km în timp ce proiectilele tunurilor Nordenfeldt de 57 mm băteau la 5 km. Au fost executate trageri şi cu tunurile revolver de 37 mm. Nu s-au efectuat trageri cu torpile din cauza costurilor foarte mari, de circa 15000 lei.

Nava a atras atenţia personalului diplomatic străin, consulul Franţei raportând în 9 ianuarie 1890 ministrului său de externe că „acest crucişător este excelent”.[8]

În urma reorganizării flotilei din vara lui 1890, „Elisabeta”, alături de bricul „Mircea”, canonierele „Griviţa” şi „Bistriţa” şi de torpiloarele „Năluca” şi „Sborul” au alcătuit Divizia de Mare. Navele au exersat navigaţia independent şi în cooperare, învăţând practic să lupte împreună.

Primul şi ultimul crucişător pe care l-a avut România a fost o navă care trebuia să promoveze imaginea tânărului stat român în lume, o navă care să etaleze tricolorul şi să marcheze suveranitatea ţării prin simpla sa prezenţă. A fost totodată o navă şcoală efectuând numeroase voiaje de pregătire în Marea Neagră şi Marea Mediterană. Primul astfel de voiaj a fost efectuat în perioada 2 ianuarie – 9 iunie 1891, efectuându-se opriri în Constantinopol, Smirna, Kios, Alexandria, Kandia, La Valletta, La Goulette, Touloun, Cadiz, la Spezzia, Livorno, Palermo, Pireu, Salonic, Galaţi.

În 1892, „Elisabeta” şi bricul „Mircea” au reprezentat România la Serbările columbiene organizate de Italia şi care au marcat aniversarea traversării Atlanticului de către Cristofor Columb. La serbări au participat marile puteri ale lumii, de o parte şi de alta a Atlanticului, „Elisabeta” aflându-se într-o companie foarte selectă din punct de vedere naval. Au avut loc numeroase vizite protocolare, schimburile şi întâlnirile diplomatice fiind deosebit de intense. Pentru România a fost o ocazie excelentă de afirmare a suveranităţii şi independenţei dobândite cu numai 14 ani înainte.

Voiajul de instrucţie din 1893 este unul deosebit întrucât a însemnat şi prima campanie de cercetări marine desfăşurată de România în Marea Neagră, la bordul navei îmbarcându-se tânărul cercetător Grigore Antipa. Scopul prezenţei sale îl constituia efectuarea unui studiu asupra faunei Mării Negre.

În cercetările sale, Grigore Antipa a fost ajutat de trei ofiţeri specialişti din echipaj, un hidrofizician, un hidrochimist şi un astronom. Cu ajutorul gruiului din babord lansa şi ridica batometrul cu care scotea apa de la diferite adâncimi, precum şi fileurile de capturare a faunei planctonice. Cu celălalt grui, instalat în tribord, s-au manevrat sonda de măsurare a adâncimii, curentometrul şi bondengreiferul (apucătorul de fund) pentru colectarea faunei bentonice de pe fundul mării. La pupa navei, Antipa solicitase comandantului să-i monteze o dragă primită de la Napoli cu care aducea la bord o bogată faună bentală.[9]

Aş dori să subliniez faptul că, cercetările marine sunt foarte importante, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere militar. Cunoaşterea tuturor caracteristicilor mării unde urmează să lupţi este esenţială, toate marinele militare ale lumii desfăşurând numeroase campanii de studii hidrografice, flotele militare având de obicei în componenţă nave hidrografice dedicate acestui scop. La acea dată, flota maritimă a României era mult prea mică pentru a avea o navă specializată însă crucişătorul „Elisabeta” s-a dovedit o platformă deosebit de versatilă.

În fiecare an, „Elisabeta” a executat marşuri de instrucţie marinărească, asigurând practic de-a lungul timpului inclusiv personal navigant pentru proaspăt înfiinţatul Serviciu Maritim Român.

Tot anual, se organizau şi aplicaţii împreună cu celelalte nave ale flotilei, cum au fost şi cele din septembrie 1894. „Elisabeta” a fost nava amiral a diviziei de mare din care mai făceau parte bricul „Mircea”, canonierele „Griviţa”, „Alexandru cel Bun” şi „Bistriţa”, torpiloarele „Sborul”, „Năluca” şi nava „Prutul”. Cu aceste ocazii se efectuau marşuri de navigaţie în formaţie, trageri de artilerie şi atacuri simulate.

„Elisabeta” şi „Mircea” au participat în 1895 la festivităţile de inaugurare a canalului Kiel ce uneşte Marea Nordului de Marea Baltică, fiind prima dată când pavilionul românesc ajungea în acele zone ale lumii. Comandantul întregului marş dar şi al „Elisabetei” avea să fie o mai veche cunoştinţă de la începutul acestui articol, colonelul Vasile Urseanu.

La ieşirea în Marea Neagră, la începutul lui aprilie 1895, „Elisabeta” este surprinsă de o furtună puternică, deşi ziua începuse cu un superb calm plat. Deşi totul fusese amarat cu grijă înainte de ieşirea în Marea Neagră, potrivit secundului, maiorul Constantin Mănescu, „sacii de efecte ieşiseră din rafturile lor, butoiaşele cu apă se dezlegase şi troncăneau, vasul scârţâia din greu şi câteodată se scutură ca câinele când iese din apă, coverta părea că fuge sub mine. Sângele mi se urca la cap iar la stomac îmi venea leşin cumplit.”

Cu acestă ocazie aflăm şi părerea aceluiaşi secund despre calităţile nautice ale „Elisabetei” care scria: „crucişătorul ţine bine marea când ea vine din prova, însă când vine din pupa ori de-a curmezişul, se leagănă prea tare şi-i expus la mare pericol.”[10]

Profit de ocazie pentru a spune că, de obicei, englezii îşi gândeau navele astfel încât să obţină o medie bună a calităţilor nautice şi manevriere pe toate oceanele lumii, dată fiind imensitatea imperiului britanic. De altfel, raportul lungime lăţime al „Elisabetei” pare să indice o navă destul de stabilă. Este absolut evident că orice navă ţine marea mai bine atunci când primeşte valurile din prova, spre deosebire de momentul în care le primeşte din borduri. Însă Marea Neagră are unele elemente specifice care supun la grele încercări calităţile nautice ale navelor. De aici şi impresia puternică pe care acea furtună i-a lăsat-o secundului când probabil nava a luat benzi destul de accentuate.

„Elisabeta” şi „Mircea” au ajuns la Kiel la începutul lui iunie 1895. Pe 8 iunie, de ziua reginei Victoria navele urmau să navigheze prin canal. Evenimentul a fost deosebit de spectaculos marcând ambiţiile în creştere ale Germaniei. Şi cu această ocazie, „Elisabeta” a reprezentat România, fiind vizitată de nenumărate personalităţi ale vremii, printre care şi regele Danemarcei şi cel al Suediei.

În vara anului 1897, „Elisabeta” a participat la o nouă campanie de lucrări hidrografice coordonate de maiorul Popovăţ, comandantul bricului „Mircea”. S-au efectuat măsuratori pe coasta dintre sudul portului Constanţa şi Tuzla pentru actualizarea hărţilor nautice.

În 1900 nava a beneficiat în premieră de reparaţii ample la căldări şi maşini la Arsenalul de la Galaţi. Lucrările deosebit de complexe au durat până la 1 septembrie. Nava începea să îmbătrânească…

În perioada 1 – 5 iulie 1901, România a primit vizita Marelui Duce Aleksandr Mihailovici sosit la Constanţa la bordul cuirasatului „Rostilav”. Inutil să adaug că România a fost reprezentată de „Elisabeta”. Pentru schimbul de vizite oficiale a fost folosit însă „Regele Carol”, una din celebrele lebede albe despre care am mai vorbit. Tot în iulie 1901 s-a primit la Constanţa vizita unei importante escadre ruseşti.

Către sfârşitul aceluiaşi an a fost efectuată o nouă şedinţă de trageri unde au fost raportate mai multe incidente. Cu această ocazie putem sesiza că Marina militară, subfinanţată, nu se îndrepta în direcţia corectă. Astfel, tragerea cu tunurile de 150 mm se făcea de fapt cu muniţie de 37 mm, prin intermediul unor artificii tehnice puse la punct de corpul ofiţeresc al navei. Probabil proiectilele de 150 mm erau considerate prea scumpe… Tunul Nordenfelt de 57 mm folosea percutoare confecţionate la Arsenalul armatei însă tehnologia nu părea pusă la punct, aparatele de ochire de noapte şi proiectoarele nu funcţionau nici ele în parametri din motive pe care eu le atribui tot lipsei de fonduri necesare unei corecte întreţineri. Cu ocazia aceleaşi aplicaţii s-au efectuat şi trageri cu torpile.

Defecţiunile tot mai dese au impus intrarea navei în Arsenalul de la Galaţi în perioada 6 octombrie 1903 – 29 octombrie 1904. Cu această ocazie au fost înlocuite căldările navelor, fiind achiziţionate noi căldări din Franţa, de la Casa Societe Anonyme des Forges & Chantiers de la Mediterannee din Paris. Este ceea ce astăzi am denumi Mid Life Upgrade…

„Elisabeta” are o istorie îndelungată şi bogată, nava ieşind din serviciu după încheierea Primului Război Mondial. În acest articol am încercat să detaliez prima parte a serviciului acesteia. Despre întâlnirea „Elisabetei” cu „Potemkin”, în 1905, operaţiunile din războaiele balcanice dar şi cele desfăşurate cu ocazia Primului Război Mondial vom vorbi cu altă ocazie.

În încheierea acestui articol pot spune că „Elisabeta” a fost principala navă maritimă pe care România a avut-o între momentul dobândirii independenţei (şi ieşirii la Marea Neagră) şi Primul Război Mondial. Chiar dacă a fost relativ rapid depăşită tehnic şi moral de evoluţia tehnicii navale şi artileristice, „Elisabeta” a însemnat începutul flotei maritime a României şi revenirea românilor în Marea Neagră, după o absenţă de mai mult de 300 de ani. A avut o contribuţie importantă în formarea personalului navigant al Serviciului Maritim Român, contribuind la dezvoltarea acestuia şi, implicit, a marinei civile a României.

 

Nicolae Hariuc

 

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Japanese_cruiser_Takao_(1888)

http://www.victorianshipmodels.com/antitorpedoboatguns/Hotchkiss/index.html#mmHotchkissTop

https://en.wikipedia.org/wiki/QF_6-pounder_Nordenfelt

https://en.wikipedia.org/wiki/NMS_Elisabeta

[1] „Contribuţii la istoria marinei române”, Vol. I – din cele mai vechi timpuri până în 1918, pag. 222, Nicolae Bîrdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979

[2] „Contribuţii la istoria marinei române”, Vol. I – din cele mai vechi timpuri până în 1918, pag. 222, Nicolae Bîrdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979

[3] „Crucişătorul Elisabeta în campanie”, pag. 22, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2012

[4] „Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 86, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/NMS_Elisabeta

[6] „Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 86, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979

[7] „Corăbii străbune”, pag. 140, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983

[8] „Crucişătorul Elisabeta în campanie”, pag. 27, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2012

[9] „Crucişătorul Elisabeta în campanie”, pag. 39, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2012

[10] „Crucişătorul Elisabeta în campanie”, pag. 45, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2012