De la apariţia lor şi până în prezent, minele marine au rămas un mijloc eficient de război asimetric, fiind îndeosebi utilizate de ţările mici împotriva unor adversari mult mai puternici.

Apărute în secolul al XIV-lea în China, minele marine au cunoscut o dezvoltare accentuată începând cu secolul al XIX-lea, din ele fiind derivate şi torpilele cu şcondru, în esenţă, mine ataşate unui şcondru lung de câţiva metri, care explodau la contactul cu nava atacată.

Mina marină este o armă submarină constând dintr-o încărcătură de exploziv închisă într-un corp etanş, care se întrebuinţează în lupta împotriva navelor de suprafaţă şi submarinelor adversarului. Poate fi lansată de pe nave de suprafaţă, de pe submarine şi din avioane.

Clasificarea minelor se poate face după mai multe criterii. Putem distinge între mine ancorate, mine de fund şi mine derivante, ultimele putând pluti la suprafaţă sau la o anumită adâncime ori între mine de contact sau mine fără contact. Minele de contact explodează în momentul în care corpul navei loveşte un dorn sau o ţâţă iar cele fără contact explodează sub influenţa câmpului magnetic, acustic sau de altă natură al navei, rezultatul fiind minele acustice, magnetice, hidrodinamice ş.a.m.d.

În timp ce minele ancorate pot fi de contact sau fără contact, cele de fund sunt întotdeauna fără contact. În general, minele sunt prevăzute cu dispozitive de natură a îngreuna dragajul cum ar fi ceasornicele de timp sau de pasă, geamandurile explozive sau geamandurile-foarfece.[1]

Dezvoltarea minelor a continuat intens şi după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, până în zilele noastre, în prezent existând mai multe tipuri de mine marine, care mai de care mai interesante sau inedite prin concepţia proiectului. Personal, cred că merită menţionată mina americană Mark 60 Captor, singura mină de mare adâncime utilizată de SUA, îndeosebi în scopul minării zonei GIUK (zona cuprinsă între Groenlanda, Islanda şi Marea Britanie, intens folosită de submarinele nucleare sovietice în timpul Războiului Rece). Mina ce poate fi lansată de aeronave, nave de suprafaţă sau submarine, conţine o torpilă Mark 46 şi poate sta sub apă de la câteva zile la câteva luni. Dotată cu un sistem de detecţie acustic pasiv, mina distinge între semnătura acustică a navelor prietene sau ostile pe care, odată ce le-a identificat, lansează torpila încapsulată pentru a distruge ţinta.[2]

Oricum, în contextul evoluţiilor actuale, având în vedere dezvoltarea vehiculelor submersibile autonome şi a tehnologiei de calcul, ne putem aştepta la mine marine din ce în ce mai sofisticate în termeni de autonomie şi capacitate de recunoaştere şi interpretare a semnalelor acustice.

România a adoptat şi utilizat intens minele marine, începând cu Războiul de Independenţă şi culminând cu cel de-Al Doilea Război Mondial.

Războiul de Independenţă

Prea mică şi lipsită de experienţă, flota României a fost integrată în cea rusească atunci când a început Războiul de Independenţă. Nici flota rusească nu se putea compara cu cea otomană însă ruşii au ştiut să valorifice experienţa războiului de secesiune american şi noutăţile tehnologice ale acestuia. Ruşii au purtat un război asimetric pe Dunăre, utilizând minele marine (galvanice şi tip Hertz) şi torpilele pentru a izola şi distruge unităţile grele turceşti. Trebuie menţionat că, la acel moment, toate mijloacele de luptă sub apă erau denumite generic torpile, incluzând aici minele, torpilele cu şcondru sau torpilele autopropulsate sau automobile.

Probabil primul baraj de mine instalat vreodată de marina militară română a fost cel de pe Dunăre, la Nedeia, baraj care urmărea izolarea monitorului „Podgoriţa” şi protejarea podului de pontoane de la Rahova. Operaţiunea s-a desfăşurat începând cu 20 Septembrie 1877. Sarcina a fost atribuită maiorului Murgescu, un rol important avându-l şi sublocotenentul Koslinski, primul ofiţer torpilor al flotilei.

Întreaga operaţiune pare să aibă o doză de improvizaţie pe care, personal, o pun pe seama faptului că marina militară română era foarte tânără şi, probabil, insuficient pregătită şi dotată la momentul intrării în război. Dar să vedem de ce zic asta: sublocotenentul Koslinski s-a ocupat de strângerea materialului necesar, mine şi baterii Leclanche, întâmpinând mari greutăţi, circa 40 de mine galvanice de provenienţă rusească fiind aduse de sublocotenentul Poniciu de la Craiova, împreună cu celelalte materiale necesare. Apoi, pe 27 septembrie, sublocotenentul Koslinski pleacă la Bucureşti unde primeşte de la minister suma de 4000 de lei cu care face cumpărăturile necesare, pe care le expediază la Craiova. Ulterior, merge la Calafat de unde preia torpilele (minele) pe care le trimite către Nedeia. De aici merge şi-l întâlneşte pe chimistul Brănescu care îi aduce un pachet de accesorii de la Bucureşti.

Barajul de mine urma a fi protejat de o serie de baterii de artilerie, un fort fiind construit special în acest scop de căpitanul Drăghicescu şi pus sub comanda maiorului Murgescu. Tot în fort fuseseră instalate şi comenzile electrice ale viitorului baraj de mine.

După ce toate preparativele sunt terminate, în noaptea de 25 octombrie, sub acoperirea ceţii, căpitanul Drăghicescu împreună cu două plutoane de marinari şi un detaşament de dorobanţi, ocupă malul drept al Dunării, de la 10 seara până la 4 dimineaţa, chiar în faţa redutei din apropiere, plină cu tătari. Sub protecţia trupelor căpitanului Drăghicescu, sublocotenentul Koslinski începe instalarea barajului de mine în faţa satului Codoslui. Barajul este finalizat în nopţile următoare, devenind activ în noaptea de 27 – 28 octombrie.[3]

Primul Război Mondial

În Primul Război Mondial flota maritimă a României era ca şi inexistentă lucru care nu poate fi spus şi despre flota sa de Dunăre, una redutabilă la data începerii războiului. De altfel, în Primul Război Mondial, marea majoritate a operaţiunilor marinei militare s-au desfăşurat pe Dunăre, marina având o contribuţie impresionantă în cadrul efortului de război, în ciuda lipsurilor în materie de muniţii şi alte efecte tehnice.

Prima operaţiune de minare după intrarea României în marele război a avut loc în faţa portului Constanţa, în noaptea de 27-28 August 1916. Pentru instalarea unui baraj de circa 90 – 100 de mine Hertz la circa o milă marină în faţa intrării în port avea să fie folosit remorcherul „Ovidiu”, rechiziţionat de la Administraţia portuară şi amenajat ca puitor de mine. Din păcate, lipsa de experienţă în executarea de astfel de misiuni şi-a spus cuvântul chiar a doua zi când, acelaşi „Ovidiu” a lovit una din propriile mine şi s-a scufundat, patru marinari pierzându-şi viaţa. Ulterior, începând cu a doua zi, apărarea Constanţei a fost preluată de escadra rusă sosită la Constanţa sub comanda amiralului Patton.

Numeroase operaţiuni de minare au avut loc însă pe Dunăre, fie în scopul închiderii navelor Puterilor Centrale retrase pe canalul Persina după atacul torpiloarelor din noaptea de 27-28 august 1916, fie în scopul protejării podurilor de pontoane de peste Dunăre.

Cu aceste ocazii s-a constatat funcţionarea defectuoasă a minelor de fabricaţie românească de tip “Rădulescu” şi “Vislovski”, mine ce au cauzat numeroase incidente şi chiar accidente, cum ar fi cel soldat cu moartea locotenentului Lepri Remus, cel care a dat mai târziu numele unei canoniere dragoare.

În septembrie 1916 marina dispunea pentru Dunăre de aproximativ 530 mine Hertz (din care aproximativ 200 la Flota de operaţiuni) şi de aproximativ 30 – 35 torpile de 350 mm tip Whitehead şi Schwartzkopff de tip vechi (în dotarea Apărărilor sub apă) modificate pentru cursa la suprafaţa apei. Minele de curent, tip „Vislovski”, construite în ţară în atelierele marinei nu erau reuşite. Periculoase pentru cei ce le manevrau în prima oră de la activare, îşi pierdeau eficienţa cu timpul, până la a deveni inofensive. Minele româneşti tip „Rădulescu”, acceptate de marină ca mine de baraj, erau la fel de periculoase, uneori explodând prematur.[4]

Al Doilea Război Mondial

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, operaţiile de minare şi dragaj au fost asigurate de Secţia canoniere compusă din canonierele „Lt. Comandor Stihi Eugen”, „Căpitan Dumitrescu Constantin” şi Sublocotenent Ghiculescu Ion” şi de Secţia nave puitoare de mine, compusă din puitorul de mine „Amiral Murgescu”, puitorul de mine auxiliar „Aurora”, crucişătorul auxiliar „Regele Carol I”, crucişătorul auxiliar „Dacia” şi cargoul „Durostor”, ţinut mai mult în rezervă. „Amiral Murgescu” era cea mai modernă dintre ele fiind construită la Galaţi după planurile unei nave germane. Era o navă dedicată operaţiunilor de minare fiind capabilă să încarce 200 de mine şi, în egală măsură, era o navă cu foarte bune capabilităţi antiaeriene, fiind echipată cu două tunuri navale şi antiaeriene de 102 mm, două tunuri antiaeriene de 37 mm (va mai primi încă două mai târziu) şi două mitraliere duble de 13,2 mm.

„Aurora” era un puitor mic iar celelalte nave ale secţiei erau foste nave comerciale  rechiziţionate de Marina Regală şi transformate în crucişătoare auxiliare. Şi „Carol I” si „Dacia” erau capabile să încarce câte 200 de mine fiecare.[5]

Primele operaţiuni mai ample de minare au debutat în 1941. Pentru protecţia portului Constanţa s-a desfăşurat o operaţiune de minare între 15 şi 19 iunie 1941 în raionul Capul Midia – Tuzla. Întrucât o astfel de operaţiune presupunea executarea unor manevre extrem de complexe, marina a executat mai multe exerciţii începând cu luna martie. Marina germană a contribuit cu două grupuri de consilieri, ofiţerii germani fiind mai experientaţi decât cei români. Gruparea Navală de Minare compusă din trei grupuri de nave a fost pusă sub comanda domnului comandor August Roman. Primul grup cuprindea puitoarele de mine, al doilea grup navele pentru patrulare şi distrugere mine iar cel de-al treilea navele de repere şi gardă. La operaţiune au participat puitoarele „Amiral Murgescu” şi „Carol I”, distrugătoarele tip „M” şi „Regele Ferdinand”, torpiloarele „Năluca” şi „Sborul”, canonierele „Stihi” şi „Dumitrescu” şi nava bază „Constanţa”. La operaţiune şi-a dat concursul şi Flotila de Hidroaviaţie de la Siut-Ghiol.

Barajele au fost instalate începând cu latura de nord, din dreptul Capului Midia, minele fiind ambarcate noaptea, lansarea minelor fiind efectuată ziua. Forma barajelor era semicirculară cu centrul cercului pe farul Constanţa şi raza de 12 Mm. Pasele de acces erau la Capul Midia şi la Tuzla iar lungimea barajului era de circa 28 Mm.[6]

Dificultatea unei astfel de operaţiuni de amploare a obligat marina să o efectueze pe timp de zi, în ciuda riscului de a fi observată de la mal. Marina a depus toate eforturile pentru menţinerea secretului operaţiunii, fapt esenţial în asigurarea eficacităţii barajelor instalate. De altfel, eficienţa barajului avea să fie demonstrată curând, pe 26 iunie, când o grupare navală sovietică venită să atace Constanţa a pierdut distrugătorul Moskva.

Necesitatea asigurării liniilor de navigaţie împotriva navelor şi submarinelor sovietice a determinat comandamentul aliat să dispună instalarea unor baraje de mine pe coastele Bulgariei. Operaţiunea la care au participat „Carol I”, „Dacia” şi „Amiral Murgescu”, distrugătoarele „Regele Ferdinand” şi „Mărăşeşti”, torpiloarele „Sborul”, „Năluca” şi „Zmeul” şi canonierele „Ghiculescu” şi „Dumitrescu” s-a desfăşurat în perioada 7 – 16 octombrie 1941, marina bulgară fiind incapabilă să execute de una singură o misiune de asemenea amploare. Barajele de mine au fost instalate de-a lungul litoralului bulgăresc, scopul principal fiind protecţia convoaielor îndeosebi împotriva submarinelor sovietice din ce în ce mai active. Operaţiunea a fost caracterizată ca fiind una de succes în ciuda pierderii crucişătorului auxiliar „Regele Carol I”.[7]

Şi aceste baraje aveau să-şi dovedească eficienţa curând. SC 212, S34, SC211, M34, SC205 aveau să lovească mine, unele submarine fiind distruse altele fiind grav avariate şi scoase din luptă. Drumul Varnei avea să devină din ce în ce mai sigur fiind de la un moment dat folosit chiar şi de nave fără escortă.[8]

Astfel de acţiuni de minare aveau să se desfăşoare pe tot parcursul războiului, în funcţie de necesităţile comandamentului aliat, pe coasta românească spre Sf. Gheorghe, la Odessa sau în faţa Constanţei.

Nu voi insista asupra fiecărei operaţiuni în parte. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial au fost demarate numeroase operaţiuni de dragare a litoralului Mării Negre şi a Dunării. În acest context, un aspect interesant îl constituie găsirea de către gruparea NATO SNMCMG 2 în data de 7 februarie 2018 a unei mine marine rămase din ultimul conflict mondial. Mina a fost identificată de un vânător turc de mine, în faţa Constanţei, pe fund de 40 m, într-o zonă ce a făcut parte dintr-unul din barajele de mine instalate cu ocazia uneia dintre misiunile descrise mai sus. Potrivit comandamentului NATO, cel mai probabil, mecanismul de declanşare al minei nu a funcţionat corect cu ocazia instalării, mina rămănând pe fund, ataşată de greutatea sa. Cel mai probabil a fost o mină de contact şi, la fel de probabil, era încă funcţională la data găsirii.[9]

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, România nu a mai fost implicată în niciun conflict care să conducă la necesitatea protejării litoralului său cu mine marine. Însă minele au continuat să fie folosite intens în noile conflicte din perioada Războiului Rece. Ca fapt divers, pură statistică, de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, minele au avariat nu mai puţin de 14 nave aparţinând US Navy, în timp ce doar patru nave au fost avariate de atacuri aeriene sau cu rachete. În timpul războiului din Coreea au fost scufundate patru nave americane ca urmare a barajelor de mine instalate de Coreea de Nord.

În timpul războiului dintre Iran şi Irak, din 1980 până în 1988, ţările beligerante au executat numeroase minări în Golful Persic, cauzând avarierea gravă a fregatei USS „Samuel B. Roberts”, care a lovit o mină iraniană tip M-08/39 în 14 aprilie 1988.

În vara lui 1984 nu mai puţin de 19 nave au fost avariate de mine magnetice în Marea Roşie, SUA susţinând că Libia ar fi instalat aceste mine, conform unui raport ce poate fi lecturat aici. Dragarea Mării Roşii a implicat mai mult de 46 de nave în cadrul Operaţiunii „Intense Look”, pentru protejarea comerţului internaţional.

În timpul Războiului din Golf, minele navale instalate de irakieni au condus la avarierea gravă a USS „Princeton” şi USS „Tripoli”, navele fiind scoase din luptă.

Capabilităţile de astăzi

Minele maritime sunt folosite şi în ziua de astăzi fiind un mijloc foarte eficient de descurajare şi protecţie în condiţiile în care nu sunt un produs foarte scump. România îşi produce propriile mine în ţară la compania Tohan S.A., o filială a Romarm.

Astfel, pentru marina militară sunt produse:

• Mine fluviale si maritime magneto-acustice tip MMA-1, MMA-2 si de contact cu antene tip MMCA -1 si MMCA -2;
• Grenade distrugere baraje GDF –2;
• Mine antidesant si mine împotriva navelor pe perna de aer MAD-1, MAD-2, MLA, MRA-80;
• Mine portabile pentru distrugere sub apa MP-1, MP-2;
• Grenade împotriva scafandrilor GIS –1;
• Mine si bombe antisubmarin BAE –1, GAS -66.

Minele magneto-acustice tip MMA sunt mine plantate pe fundul apei care sunt activate la trecerea unei nave/submarin în apropierea sau deasupra lor. Sunt echipate cu un traductor acustic care se sesizează zgomotul produs de o navă şi deschide un alt canal magnetic care în momentul în care sesizează un câmp magnetic, de un anumit nivel, produs de o navă declanșează explozia minei. Forța exploziei produsă de încărcătura mare de trotil plus ciocanul hidraulic creat de coloana de apă distrug sau avariază grav navele. Fiind dependente de o sursă internă de energie electrică au o durată de funcționare redusă, de cel mult 2- 3 ani. Dragarea lor se face cu drăgi acustice şi magnetice iar pentru a îngreuna dragajul minele pot fi programate să explodeze la un anumit număr de treceri pe deasupra lor. Astfel poți trece cu draga de „n” ori pe deasupra minei și ea să explodeze la a „n+1” treceri. De asemenea, au protecție la dragajul prin grenadare, la producerea unei explozii în apropierea minei se închide pentru un anumit timp canalul acustic.

Minele marine de contact cu antene tip MMCA sunt compuse dintr-un dispozitiv de ancorare și reglare a adâncimii la care se atașează corpul propriu zis al minei și una sau două antene. Dacă se folosesc pentru navele de suprafață au doar antena inferioară, care este cablul metalic de legare a acesteia de dispozitivul de ancorare, iar dacă este pentru submarine au și antenă superioară. Dacă o navă trece pe lângă mină o poate lovi sau siajul navei poate crea un balans prin care mina lovește nava și se provoacă explozia. Pe corpul minei sunt mai multe protuberanțe („țâțe” în limbajul marinăresc) din plumb în care se află o fiolă cu electrolit ce se sparge și produce un curent electric suficient să declanșeze explozia, care mai este provocată şi de curentul produs prin frecarea corpului unui submarin de cablul metalic al antenelor. Nefiind dependente de o sursă de alimentare electrică au o durată de viață activă ce se poate întinde pe zeci de ani practic până la alterarea încărcăturii explozive.

Un alt tip de mine sunt minele de protecție a barajelor de mine – MPB menite să îngreuneze dragarea minelor de contact cu drăgile mecanice cu foarfece. Minele antidesant sunt utilizate în barajele de litoral, în prelungirea celor de pe plajă, pentru a produce explozia sub mijloacele tehnice amfibii când iau contact cu fundul apei (asemănătoare cu minele antitanc) sau a navelor pe pernă de aer (au o antenă care se ridică deasupra apei si la contactul cu fusta NPA face explozie).

În organigrama flotei militare româneşti, acţiunile de minare deminare revin Divizionului 146 – nave minare deminare, înfiinţat în 1 mai 2001, dislocat permanent la Constanţa[10]. Divizionul este în formula actuală din 2004 şi este alcătuit dintr-o navă puitor de mine şi patru dragoare de clasă „Musca”.

Prima navă din seria dragoarelor de clasă „Musca” a fost Locotenent Remus Lepri, număr de bordaj 24, intrată în serviciul marinei la 23 Aprilie 1987 conform Janes, 1 Iulie 1986 conform site-ului marinei. Construită de Şantierul Naval Mangalia, nava are un deplasament maxim de 865,3 tone şi următoarele dimensiuni: 60,8 m lungime, 9,54 m laţime şi un pescaj de 2,7 m. Propulsia este asigurată de două motoare principale ALCO V12 Diesel (4800 CP sau 3,5 MW) care acţionează două elice şi asigură navei o viteză maximă de 17 Nd. Nava mai beneficiază şi de 3 diesel – generatoare de curent electric alternativ MB 836.

Echipajul este compus din 79 de marinari, din care 7 sunt ofiţeri.

Aparatura de navigaţie este compusă dintr-un girocompas KURS 4, un compas magnetic KMOT, sonda ultrason NEL 10 şi GPS Philips 800.

Armamentul navei este compus din două turele AK230 cu tunuri de calibrul 30 mm, instalaţia MR4N calibrul 14,5mm, patru instalaţii şi instalaţia pentru lansare a rachetelor AA STRELLA 2M tip FASTA 4, două piese. Acestora li se adaugă două rampe de lansare a bombelor antisubmarin RL 1000.

Nava beneficiază de 4 tipuri de drăgi marine: 2 de contact şi 2 prin influenţă.

Câteva cuvinte despre drăgile mecanice: sunt dispozitive compuse dintr-un ansamblu de parâme metalice, flotoare de diverse forme (care asigură susținerea părților submerse ale drăgii, desfășurarea în V a celor două brațe ale drăgii şi stabilitatea lor pe timpul dragajului) și sub care se află niște dispozitive de tăiere tip foarfece. Când brațul de dragă întâlnește cablul de ancorare a unei mine, acesta culisează pe parâma brațului de dragă până ajunge la un dispozitiv tip foarfece care-l taie sau smulge mina din ancoră, mina iese la suprafață și este distrusă.

Aparatura de comunicaţii şi radiolocaţie este compusă din 2 staţii radio pe US, 2 staţii radio pe UUS, 2 staţii de radiolocaţie de navigaţie (conform Janes Nayada în bandă I), o staţie de radiolocaţie de artilerie MR 104. Janes creditează navele cu o instalaţie radar de cercetare Krivach în bandă I şi bineînţeles, sonar montat în cocă.

Celelalte nave ale clasei sunt Locotenent Lupu Dinescu, număr de bordaj 25, intrată în serviciul marinei la 6 Ianuarie 1989 (3 Iunie 1989 conform site-ului marinei), Locotenent Dimitrie Niculescu, număr de bordaj 29, intrată în serviciul marinei la 7 Decembrie 1989 (3 Iunie 1989 conform site-ului marinei) şi Sublocotenent Alexandru Axente, număr de bordaj 30, intrată în serviciul marinei la 7 Decembrie 1989 (10 Decembrie 1989, conform site-ului marinei). Caracteristicile navelor clasei sunt identice, toate fiind construite la Şantierul Naval Mangalia.

Potrivit informaţiilor disponibile, cele patru dragoare ar urma să intre la modernizare, o licitaţie fiind demarată în acest sens.

Dragoarelor li s-a alăturat sau li se va alătura curând un sistem de vehicul subacvatic destinat actiunilor de vânare a minelor produs de grupul ECA Robotics.[11]

Cea de-a cincea navă a divizionului este puitorul de mine „Viceamiral Constantin Bălescu”, cu o capacitate de 200 de mine, de contact, de fund sau de protecţie a barajelor de mine. A intrat în serviciu în 16 noiembrie 1981 şi, în prezent, poartă număr de bordaj 274. Deplasamentul maxim este de 1451 t, este propulsată de două motoare ALCO Diesel, realizând o viteză de 16 nd. Echipajul este alcătuit din 78 de oameni.[12]

În loc de final, putem concluziona că minele marine au fost, sunt şi vor rămâne unul dintre cele mai eficiente şi mai ieftine mijloace de descurajare a unui potenţial inamic. Este adevărat, un baraj de mine va trebui întotdeauna protejat de baterii de artilerie, rachete de coastă însă va limita drastic mişcările oricărui potenţial inamic. Pentru România, minele marine rămân un mijloc deosebit de eficient pentru combaterea unui inamic superior, capacitatea de a le produce în ţară fiind, în opinia mea, una deosebit de importantă. De altfel, la nivelul NATO sunt constituite două grupări de combatere a minelor, SNMCMG 1 şi 2, evidenţiind importanţa misiunilor de dragare a acestora.

Surse:

[1] Dicţionar enciclopedic de marină, Comandor (r) Anton Bejan, Contraamiral (r) Raymond Stănescu, comandor (r) Neculai Pădurariu, dr. Carmen Atanasiu, comandor (r) Ovidiu Victor Ionescu, comandor (r) Paul Ionescu, Editura Societăţii scriitorilor militari, Bucureşti, 2006, pg. 335

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Mark_60_CAPTOR

[3] Oţel, aburi şi torpile – Marina în Războiul de Independenţă, Cristian Crăciunoiu, Raymond Stănescu, Editura Modelism, 2001, pag. 50-52

[4] Marina română în primul război mondial, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Editura Modelism, 2000, pag. 122-123

[5] Marina română în al doilea război mondial, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1996, Pag. 86

[6] Glorie şi dramă, Marina Regală Română, 1940 – 1945, Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, pag. 32-35

[7] Glorie şi dramă, Marina Regală Română, 1940 – 1945, Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, pag. 68-69

[8] Marina română în al doilea război mondial, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1996, Pag. 230

[9] http://www.mc.nato.int/media-centre/news/2018/nato-warship-discovers-mine-from-previous-conflict.aspx

[10] http://www.navy.ro/despre/organizare/divizion_146/istoric.php

[11] http://www.resboiu.ro/eca-robotics-va-livra-mapn-un-vehicul-subacvatic-autonom-pentru-actiuni-mcm/

[12] http://www.navy.ro/despre/organizare/divizion_146/nave_div146.php#m5