Licitaţia şi construcţia submarinelor

Deşi încă din 1924 se avea în vedere un program de dotare a marinei militare cu trei submarine, în 1926, după cum am văzut în celălalt articol, a fost comandat în Italia doar „Delfinul”. Motivaţia a fost cel mai probabil una financiară, România nu a avut aproape niciodată bani suficienţi pentru marină.

Epopeea, hai să-i spunem odiseea, construcţiei „Delfinului” mă face să cred că poate a fost mai bine aşa. Criza începută în 1929, dar şi numeroasele schimbări politice care i-au urmat, au amânat proiectul construcţiei de noi submarine până în 1937.

Au fost solicitate oferte de la mai mulţi producători, în final fiind aleasă asocierea dintre „Uzinele Metalurgice Reşiţa” şi firma olandeză „Ingenieurskantoor voor Scheepsbouw” NV, în detrimentul unei firme franceze care a oferit un proiect „Loire-Simonot”.[1] Este posibil să fi fost vorba de un submarin de tip „Orion”, un proiect din 1928, două unităţi fiind lansate în 1932.[2]

Este general acceptat şi recunoscut faptul că „Ingenieurskantoor voor Scheepsbouw” NV era de fapt o subsidiară olandeză, înfiinţată în 1922, a AG Vulcan, AG Weser şi a Germaniawerft (Krupp), toate companii germane. Scopul acestei companii era de a menţine capabilităţile industriale ale Germaniei în domeniul construcţiei de submarine, în ciuda prevederilor Tratatului de la Versailles.[3]

Construcţia celor două submarine româneşti a debutat în 1938 la şantierele navale de la Galaţi, contractul încheiat cu asocierea menţionată mai sus în 17 septembrie 1937[4] având ca obiect cele două submarine şi un puitor de mine modern – viitorul „Amiral Murgescu”. Denumirea lor iniţială era simplă: „S1” şi „S2”.

Construcţia celor două submarine a avansat greu datorită izbucnirii războiului în Europa, dificultăţilor legate de unii furnizori dar şi datorită ocupării Olandei de către nemţi. În ciuda acestor probleme, submarinele au fost totuşi lansate la apă, S1 – „Rechinul” în 5 mai 1941, S2 – „Marsuinul” în 25 mai 1941. Totuşi armarea lor a durat destul de mult, lipsurilor de mai sus (în ciuda consultanţilor germani) adăugându-li-se şi bombardamentele sovietice.

Caracteristicile lor tehnice prezentate în articol sunt destul de generale, subsemnatul neavând acces la arhive la data scrierii acestui articol. Am folosit wikipedia şi alte surse, cu menţiunea că, cel mai probabil, datele (cel puţin cele de pe wikipedia) nu sunt 100% corecte.

Caracteristici tehnice „Rechinul”[5][6][7]:

• Lungime: 58 m
• Lăţime: 5,6 m
• Pescaj: 3,6 m
• Deplasament: 585/680 tone (la suprafaţă/în imersiune)
• Imersiune de test: 110 m
• Propulsie: 2 x motoare diesel M.A.N.; 2 x motoare electrice
• Viteza maxima: cca. 15 Nd/cca. 8 Nd (la suprafaţă/în imersiune)
• Autonomie: 7000 Mm
• Echipaj: 45 (5 ofiţeri, 25 maiştri, 15 marinari)[8]
• Armament:
• 1 x tun antiaerian şi naval de 88 mm Krupp;
• 1 x tun antiaerian 20 mm Oerlikon;
• 6 × TLT de 533 mm

Caracteristici tehnice „Marsuinul”[9][10]

• Lungime: 58 m (wikipedia)/72 m („Marina română în al doilea război mondial”)
• Lăţime: 5,6 m
• Pescaj: 3,6 m
• Deplasament: 508/630 tone (la suprafaţă/în imersiune)
• Imersiune de test: 110 m
• Propulsie: 2 x motoare diesel M.A.N.; 2 x motoare electrice
• Viteza maxima: cca. 15 Nd/cca. 8 Nd (la suprafaţă/în imersiune)
• Autonomie: 8000 Mm
• Echipaj: 45 (5 ofiţeri, 25 maiştri, 15 marinari)
• Armament:
• 1 x tun antiaerian şi naval de 88 mm Krupp;
• 1 x tun antiaerian 20 mm Oerlikon;
• 6 × TLT de 533 mm

Cel mai probabil, informaţiile de pe wikipedia referitoare la lungimea submarinelor sunt eronate. Tind să dau mai mult credit autorilor „Marinei române în al doilea război mondial”, decât wikipediei, unde oricum nu este indicată nicio sursă a acestor caracteristici tehnice. „Marsuinul” a fost iniţial conceput ca submarin minier dar până la urmă a fost utilizat în singura sa misiune ca submarin torpilor. Spaţiile special desemnate pentru minele marine au fost ulterior utilizate pentru instalarea unor rezervoare suplimentare de combustibil.

Operaţionalizarea

După lansarea submarinelor, în mai 1942, se constituie la Galaţi, „Centrul de Instrucţie Submarine şi Vedete Torpiloare” care avea să permită instruirea unui personal de specialitate românesc, renunţandu-se la echipajele germane la iniţiativa căpitan comandorului Victor Voinescu, care redevenise comandantul grupului de submarine şi vedete torpiloare.

La 9 mai 1943 este armat „Rechinul” care ajunge la Constanţa în 24 mai 1943. În iulie 1943 va ajunge şi „Marsuinul” la Constanţa. Ambele submarine intră într-o lungă perioadă de probe care s-a terminat în martie – aprilie 1944, când navele au fost gata de luptă.[11][12]

Printre problemele semnalate şi rezolvate în această perioadă s-au numărat:

1. Reglarea valvulelor reductoare de presiune;
2. Înlăturarea scăpărilor de aer din interior;
3. Etanşeizarea absolută a corpului rezistent;
4. Absorţia bulei de aer produsă la lansarea torpilelor sub apă;
5. Diminuarea siajului periscopului.

De ultima problemă se leagă o poveste „spumoasă”, cu specific românesc, relatată de Florian Bichir, din a cărui carte citez:

„În timpul probelor celor două noi submarine, „Rechinul” şi „Marsuinul”, instructorii germani au atras atenţia asupra valului de spumă pe care îl face periscopul. Unul dintre maiştrii mecanici, obişnuit la Dunăre să răcească vinul spumos cu gâtul acoperit cu rafie împletită, prin scufundarea în curent, a încercat să răsucească o reţea de fire pe periscop şi aşa a revoluţionat războiul din Atlantic. În trei săptămâni, invenţia a fost adoptată şi de germani.”

După executarea mai multor exerciţii de lansare a torpilelor în februarie şi în martie 1944, „Rechinul” a devenit operaţional.

Prima misiune a „Rechinului”

Prima sa misiune a debutat în 20 aprilie 1944 şi s-a terminat în 15 mai 1944, obiectivul principal fiind studierea radei şi a portului Zonguldak, în condiţiile în care Germania se aştepta ca Turcia să intre în război de partea Aliaţilor. Comandantul navei în această misiune a fost Locotenent Comandorul Corneliu Lungu, secund a fost căpitanul Nicolae Ţurcanu, mecanic şef – căpitanul Alexandru Witty, ofiţeri de bord – locotenent mecanic Petre Bodnar şi aspiranţii de punte Alexandru Grecov şi Aurel Zancu.[13]

Între 22 şi 27 aprilie, „Rechinul” a patrulat în zona Zunguldak iar în data de 23 aprilie a efectuat o recunoaştere chiar în rada portului, în imersiune la cotă periscopică. Cum ordinul de atac nu a venit, submarinul s-a retras din zonă. În seara zilei de 28 aprilie, submarinul primeşte ordinul de a trece la supravegherea portului Batumi având ordin să atace navele inamice de la distrugător în sus. Este important să menţionăm că în acea perioadă se desfăşura evacuarea trupelor germane şi române din Crimeea iar comandamentul se temea de o posibilă intervenţie a navelor din Batumi în zona Sevastopolului.

Zona costieră caucaziană era mult mai bine apărată în urma incursiunilor submarinelor germane din Flotila 30 faţă de perioada în care „Delfinul” patrulase în zonă.

„Rechinul” avea însă posibilitatea de a primi instrucţiuni chiar şi atunci când era în imersiune la cotă periscopică, beneficiind de o antenă gonio cu care recepţiona, pe unde foarte lungi, mesajele transmise de postul german Bernau.

Astfel a primit informaţii despre două crucişătoare sovietice ieşite din Batumi în 29 aprilie pe care însă n-a reuşit să le întâlnească. În perioada următoare, „Rechinul” a patrulat în raionul desemnat încercând să rămână nedetectat, deşi zona era patrulată intens de nave anti-submarin şi avioane sau hidroavioane de patrulare maritimă.

În 3 mai zăreşte luminile unor nave ieşind din portul Batumi dar pierde contactul din cauza ceţii. În 7 mai i se prelungeşte misiunea de supraveghere a portului Batumi urmând a semnala orice ieşire a unor nave militare de suprafaţă în contextul în care operaţiunea de evacuare a Crimeei se apropia de sfârşit.

Drumul de întoarcere a început în 13 mai şi prevedea apropierea de Constanţa urmând un drum pe la sud de Crimeea. Datorită riscului de a fi confundat de vedetele torpiloare germane care încă mai căutau plute cu evacuaţi la larg de Chersones, i se cere pe 14 mai să se apropie de coasta anatoliană pentru a veni acasă pe alt drum. La 15 mai ajunge în zona Capului Şabla fiind preluat de o formaţie de siguranţă.[14]

Ajuns la Constanţa, „Rechinul” a intrat la revizia motoarelor iar echipajul la refacere fizică şi, mai ales, psihică. S-ar părea că revizia era absolut necesară întrucât s-au constatat pierderi de aer la valvula maestră, pierderi de apă la „castel”, zgomote la manevra periscoapelor de atac şi observaţie, pierderi de aer şi pierderi de ulei la instalaţia hidraulică a cârmei, la prova şi la periscoape.[15]

A doua misiune a „Rechinului”

Cea de-a doua misiune a submarinului (şi ultima) a durat 45 de zile şi s-a desfăşurat între 15 iunie şi 29 iulie 1944 sub comanda căpitanului Nicolae Ţurcanu. Secund era locotenentul Ion Ciucă, mecanic şef căpitanul Alexandru Witty, ofiţeri la bord locotenentul mecanic Petre Bodnar şi aspiranţii Alexandru Grecov şi Dan Stănescu.[16]

În conformitate cu Ordinul de Operaţii nr. 3/277 al Comandamentului Forţelor Navale Maritime, submarinul „Rechinul” a plecat în cea de-a doua crucieră de război în zona de operaţii de la coasta caucaziană, delimitată de paralela 44^o15’ nord şi 44^o55’ nord, cu misiunea de ataca transporturile şi navele de război inamice de-a lungul coastei caucaziene în interiorul zonei de operaţii ordonate, recunoaşterea şi informarea Comandamentului asupra navelor de război inamice, de la distrugător în sus, aflate în mare, exploatarea ocaziilor de atac survenite în timpul marşului în interiorul zonei de marş, imersiuni şi navigaţie la suprafaţă.[17] Raionul astfel delimitat corespunde zonei Novorosiisk-ului.

Misiunea era una extrem de dificilă întrucât, la acel moment, zona era extrem de bine apărată de sovietici iar convoaiele navigau noaptea, foarte aproape de coastă, ceea ce le făcea destul de greu de interceptat.

Ajuns în zona desemnată la 18 iunie, „Rechinul” se va afla într-un permanent joc de-a şoarecele şi pisica cu forţele anti-submarin sovietice. La 28 iunie este grenadat pentru prima dată iar din 16 explozii patru sunt suficient de puternice astfel încât să provoace infiltraţii de apă. Impactul a fost destul de violent determinând desprinderea unor manşoane de împreunare de la compresoarele Junkers. Manometrele compasului au fost date peste cap şi s-a rupt tubul de ungere al instalaţiei de lansare în gol de la un lansator de torpile. Comandantul a ordonat imersiunea la o cotă de 50 m însă submarinul va ajunge la cota de 90 m din cauza infiltraţiilor de apă. Se reuşeşte revenirea la cota de 50 m. Menţinerea submarinului la această cotă era îngreunată de apa adunată în santină şi care nu putea fi pompată din cauza prezenţei inamicului.[18]

„Rechinul” a pendulat permanent între Utrâş şi Idokopass pentru a evita să fie reperat, însă zonele erau din ce în ce mai bine păzite, cu nave de vânătoare anti-submarin, avioane şi hidroavioane de patrulare maritimă, toate dotate cu proiectoare şi rachete de semnalizare.

La 24 iulie 1944 este reperat de o grupare de luptă anti-submarin care-l grenadează între 9:20 şi 12:25 cu nu mai puţin de 43 de grenade din care 21 în imediată apropiere.

În aceste condiţii, la 27 iulie, ora 22:32 primeşte ordin să înceteze misiunea şi să se întoarcă la Constanţa:

„Începeţi marşul spre Constanţa în ziua de 28 iulie prin punctele Emil – Dova – Cezar – Bruno – Anton. Începerea marşului se va confirma prin semnal scurt. În punctul Anton, veţi fi primiţi pentru convoiere. Cu cel puţin 24 de ore înainte, raportaţi sosirea în acest punct. În niciun caz nu veţi intra fără convoi. Pericol de mine.”

În timp ce naviga pe drumul de întoarcere este avertizat asupra prezenţei unui submarin sovietic cu care nu se întâlneşte:

„Submarin inamic în punctul Anton. Stop. Mergeţi spre punctul lat. 44^o16’ nord şi long. 28^o45’ est, aproape de litoral, unde sunteţi aşteptaţi de două R-boat-uri cu care veţi naviga sub coastă până la Constanţa. Stop. În acel punct va fi probabil şi un avion B.V.”

Va ajunge în zona Constanţei în jurul orelor 16:30. A fost preluat de o formaţie de siguranţă şi a ajuns în port la 22:15.[19] Astfel se încheia ultima misiune a unui submarin românesc în Al Doilea Război Mondial.

Va urma

---

Partea I: https://rnhs.info/submarinele-romaniei-partea-i-delfinul/

Partea a III-a: https://rnhs.info/submarinele-romaniei-partea-a-iii-a-cruciera-marsuinului/

---

Surse bibliografice:

[1] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 299, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[2] http://www.navypedia.org/ships/france/fr_ss_orion.htm

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/NV_Ingenieurskantoor_voor_Scheepsbouw

[4] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 299, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/NMS_Rechinul

[6] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 301, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[7] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 140, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015

[8] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 169, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015

[9] https://en.wikipedia.org/wiki/NMS_Marsuinul

[10] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 302, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[11] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 140, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015

[12] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 302, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[13] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 302, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[14] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 303, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[15] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 141, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015

[16] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 312, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[17] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 142, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015

[18] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 144-145, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015

[19] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 313-314, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997