Cruciera Marsuinului

„Marsuinul” a executat o singură misiune în serviciul marinei militare române, în perioada 10 mai – 27 mai 1944, înlocuind „Rechinul” în zona de operaţiuni din estul Mării Negre. Scopul acesteia era de a supraveghea comunicaţiile inamice din faţa portului sovietic Batumi, pentru acoperirea retragerii pe mare a trupelor române şi germane din Peninsula Crimeea – „Operaţiunea 60 000”.[1]

Comandantul navei a fost căpitanul Grigore Ciolac. Ceilalţi ofiţeri de la bord au fost secundul – locotenent Nicolae Ciurcu, mecanicul şef – căpitan Stan Dicu şi aspiranţii Camil Cernat şi Dumitru Dumitru.[2]

Cruciera este una demnă de un roman datorită nenumăratelor peripeţii ale echipajului dar şi o interesantă frescă a vieţii pe mare la bordul unui submarin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Despre viaţa la bordul submarinelor româneşti din cel de-Al Doilea Război Mondial voi vorbi într-un alt articol.

Ne amintim din partea a II-a că „Marsuinul”, deşi construit ca submarin minier, a fost adaptat pentru a opera ca submarin torpilor, locul minelor fiind luat de tancuri suplimentare de combustibil.

Plecat din Constanţa în dimineaţa zilei de 10 mai, „Marsuinul” a trebuit să aştepte seara pentru a ieşi prin pasa de sud a barajului de mine ce proteja portul, în coada unui convoi care pleca spre Crimeea.

Ghinioanele s-au ţinut lanţ încă de la început. După ieşirea din barajul de mine, „Marsuinul”, fiind noapte, a continuat să navigheze la suprafaţă. După ce a luat drum sud-est, separându-se pe la ora 1:00 noaptea de convoi, un R-boot din escorta acestuia îl confundă şi trage asupra lui cu mitraliera. Submarinul răspunde cu câteva proiectile trasoare fiind în final recunoscut şi lăsat în pace.

A continuat să navigheze la suprafaţă, astfel încât, către dimineaţă este zărit de un hidroavion german BV cu baza la Mamaia care se întorcea din patrulare. Confundându-l cu un submarin sovietic, hidroavionul trece la atac, lansând patru bombe pe locul unde submarinul intrase în imersiune.[3]

Ştim că pentru a evita astfel de confuzii, „friendly fire” – iertată fie-mi romgleza, la nivelul oricărei armate sunt instituite diverse sisteme de recunoaştere. Toate navele puteau fi identificate de forţele amice, atât din aer cât şi de pe mare, după diverse semne distinctive, astfel cum putea vedea la torpilorul din poza de mai jos. S-ar părea că în acest caz particular, aflat la prima veghe în chioşc şi emoţionat de apariţia unui avion, aspirantul Camil Cernat ar fi uitat să tragă racheta colorată de recunoaştere…[4]

 

Evident, hidroavionul a alertat comandamentul forţelor navale care a trimis o formaţie de vânătoare de submarine de tip KFK („Kriegsfischkutter”, cuter de pescuit, înarmat), cu baza la coasta bulgară şi echipaje croate. Atacul vânătoarelor este declanşat în jurul orei 8:30 şi va dura întreaga zi.

În scopul evitării KFK-urilor, comandantul Grigore Ciolac a încercat să profite de variaţia salinităţii straturilor de apă din Marea Neagră, variaţie de natură a conduce la refracţia undelor sonore. Prin urmare „Marsuinul” se scufundă la circa 80 – 90 m şi opreşte din funcţiune toate aparatele care puteau face zgomot, cu excepţia girobusolei. În ciuda măsurilor luate, vânătoarele de submarine încep o grenadare deosebit de intensă în zona submarinului. Autorii citaţi pun precizia grenadării „Marsuinului” pe seama noilor sonare germane de tip „Such-Gerät”.

„S-Gear” sau „Such-Gerät”, era un nou tip de sonar fabricat de „Electro Acoustic of Kiel” (sau „Ultrameter”) şi de „Atlaswerke of Bremen” (sau „Periphone”). A fost iniţial utilizat ca sonar pentru detecţia minelor. Se pare că a fost montat prima dată pe „U-570”. Raza maximă de detecţie era de circa 500 m iar cea practică/utilă de circa 300 m.[5]

Personal cred că a fost vorba de un cumul de factori, astfel cum vom vedea cu ocazia concluziilor.

Pe parcursul întregului atac al KFK-urilor, operatorul sonarului „Marsuinului” a putut estima în permanenţă poziţiile grenadelor anti-submarin care explodau. Pe baza acestor informaţii, comandantul a încercat să îndepărteze nava de zona atacului.

Atacul dura deja de două – trei ore când comandantul Grigore Ciolac decide deschiderea capacelor etanşe dintre compartimentele submarinului. Deşi era împotriva regulamentului, căpitanul a considerat că această măsură va contribui la îmbunătăţirea moralului echipajului.

Către ora 13:00 atacul devine din ce în ce mai intens, o explozie smulgând pur şi simplu un electro-compresor de pe fundaţia sa. Prin urmare, ofiţerii decid o ieşire de urgenţă la suprafaţă însă, la 20 de metri adâncime, exploziile devin atât de violente încât se decide din nou coborârea. Atacul continuă până spre seară, când navele KFK se retrag după ce aruncaseră nu mai puţin de 420 de grenade anti-submarin. „Marsuinul” iese la suprafaţă, porneşte motoarele diesel şi se grăbeşte să iasă din zona atacului.

Ajungând în careul „x”, comandantul desface plicul sigilat ce conţinea detaliile misiunii aflând astfel zona în care urmau să se desfăşoare ostilităţile. Submarinul şi-a continuat drumul la suprafaţă iar în zona Zunguldak, la circa 15 mile de coastă, a efectuat o semi-imersiune pentru a cerceta dacă atacul avariase vreunul din tancurile de combustibil amplasate în locul în care de obicei erau depozitate minele. Cum totul era în regulă, şi-a continuat drumul către Batumi. Va ajunge la coasta Caucazului în data de 14 mai 1944 dar liniştea va fi de scurtă durată întrucât este curând reperat şi supus unei grenadări intense.

Ceva mai târziu, în jurul orelor 15:00, este reperat din nou şi grenadat pentru trei ore astfel încât comandantul Ciolac decide ieşirea pentru 24 de ore din zona de operaţiuni. Sovieticii fuseseră deja preveniţi de cruciera „Rechinului” astfel încât zona de coastă a Caucazului era foarte bine apărată, atât cu mijloace navale cât şi cu mijloace aeriene.

În aceste condiţii vitrege, „Marsuinul” va lua poziţie în apropierea coastei turceşti, între farurile Ieros şi Trebizonda. Acolo se va retrage în mai toate nopţile următoare pentru a evita atacurile sovieticilor dar şi pentru a primi instrucţiuni prin radio.

Revine în zona de operaţiuni în seara zilei de 15 mai şi reuşeşte să rămână nereperat până în 17 mai 1944. Într-una din aceste zile avea să fie deviat de curenţii puternici într-o zonă minată, la un moment dat corpul submarinului frecându-se de un cablu submarin la capătul căruia probabil se afla o mină…

A continuat să opereze în zonă, însă mijloacele anti-submarin sovietice se dovedesc din ce în ce mai numeroase şi mai greu de evitat. Va fi descoperit din nou, pe 19 mai, la 30 de mile de capul Ieros, unde „primeşte în dar” 43 de grenade anti-submarin. În 20 mai, la 04:07, este din nou grenadat – 31 de grenade, în 21 mai, la 40 de mile nord de cap Iasun, este din nou reperat şi grenadat – 43 de grenade. Deja sovieticii îl urmăreau chiar şi în afara zonei de operaţiuni, unde până atunci fusese într-o relativă siguranţă, la adăpostul coastelor Turciei neutre.

Prin urmare, în 22 mai, reintră în zona de operaţii dar este din nou reperat la 04:55, pe când se afla la 45 de mile vest-nord-vest de Batumi. Iniţial grenadele se aud departe dar, începând cu 07:55 exploziile se aud în apropiere. Au fost numărate 82 de grenade, din care 74 foarte aproape şi, deşi va reuşi să iasă din zonă, explozii se vor auzi până la 14:50. Liniştea nu va dura mult fiind evident că, în ultima perioadă sovieticii operau aparate de ascultare din ce în ce mai performante.

Prin urmare, în seara zilei de 23 mai primeşte ordinul de înapoiere la Constanţa, mai ales că operaţiunea de evacuare a Crimeei fusese finalizată deja de circa zece zile. Nici întoarcerea nu va fi lipsită de peripeţii: pe 24 mai, „Marsuinul” este surprins de o furtună puternică, doar câţiva oameni de la bord nefiind afectaţi de răul de mare. 37 de ore s-a luptat submarinul cu furtuna, aceasta slăbind în intensitate de-abia în 25 mai.

Ajuns în preajma Constanţei, pe 26 mai 1944, este atacat de un avion sovietic şi, intrând în imersiune, ratează întâlnirea cu R-boote venite să-l preia de la marginea barajelor de mine. În ziua următoare va ajunge totuşi la Constanţa…

Nervi de oţel!

Concluzii

Uşurinţa cu care pare să fi fost reperat de-a lungul misiunii ar putea fi explicată şi de defecţiunile constatate ulterior, în şantier. Astfel, se pare că axul elicei din tribord a funcţionat zgomotos şi cu trepidaţii la 150 de ture pe minut în imersiune şi la 300 – 400 de ture pe minut la suprafaţă, s-au depistat bătăi la ambreoanele motoarelor termice şi electrice, încălzirea sistemului de cuplare şi decuplare a ambreoanelor, descentrări ale axelor motoarelor, avarii la compresorul electric, la pompele de golire, de asietă şi de răcire hidraulică şi de ventilaţie.[6]

Evident, nu am de unde să ştiu dacă „Marsuinul” a plecat în misiune având aceste probleme tehnice sau acestea au apărut ca urmare a nenumăratelor grenadări la care a fost supus. E posibil ca acestea să fi fost incipiente la începutul misiunii şi să fi fost agravate pe parcursul acesteia.

Toate aceste defecţiuni „zgomotoase” coroborate cu tehnica de ascultare din ce în ce mai performantă a sovieticilor au contribuit probabil la relativa uşurinţă cu care submarinul a fost descoperit, în ciuda experienţei echipajului care ştia să exploateze în favoarea sa toate condiţiile specifice Mării Negre, cum ar fi variaţia salinităţii straturilor de apă mai sus menţionată. Din păcate, chiar dacă defecţiunile au fost remediate, „Marsuinul” nu a mai executat nicio altă misiune de luptă în serviciul marinei militare române.

Va urma.

Nicolae Hariuc

 

Partea a II-a: https://rnhs.info/submarinele-romaniei-partea-a-ii-a-rechinul-si-marsuinul/

Partea a IV-a: https://rnhs.info/submarinele-romaniei-partea-a-iv-a-alti-combatanti-la-marea-neagra/

Sursa foto:

„Marina română în al doilea război mondial”, Jipa Rotaru, Cristian Crăciunoiu

Surse bibliografice:

[1] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 165, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015

[2] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 309, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[3] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. II (1942 – 1944), pag. 308, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997

[4] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 166, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015

[5] http://www.subsim.com/radioroom/printthread.php?t=166093&pp=15&page=728

[6] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 168, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015