Context istoric
Îndrăznesc să afirm că, în preajma Primului Război Mondial, marina română beneficia de o resursă umană bine pregătită, deschisă la tot ce era nou în materie de tehnologie. În urma repetatelor stăruinţe ale ofiţerilor marinei, s-a decis demararea unui nou program de înzestrare al marinei, în special a celei maritime.
„Programul de instrucţie nu poate servi la nimic fără vase. Ne trebuie vase cu care să putem apăra litoralul ţării şi să putem da instrucţia practică ofiţerilor şi echipajelor”, spunea în 1898 contra-amiralul Ion Murgescu.
Dacă marina fluvială beneficiase integral de cel de-al treilea program major de înzestrare, cel de-al patrulea ar fi urmat să beneficieze integral Diviziei de Mare, care la acel moment se baza doar pe bricul “Mircea”, bătrânul crucişător “Elisabeta” şi cele trei torpiloare achiziţionate din Franţa: “Smeul”, “Sborul” şi “Năluca”. Bricul era navă şcoală iar celelalte patru nave erau complet depăşite la acel moment.
Decizia finală, luată în 1912, avea în vedere construcţia a şase contratorpiloare însă, la 25 mai 1913, doar patru contratorpiloare au fost comandate Şantierului „Pattison” din Napoli. Pe lângă cele patru contratorpiloare, se pare că ar fi fost comandat şi un submarin Şantierului „Fiat” din La Spezzia.[1]
Submarinul ca armă avea mulţi susţinători printre ofiţerii de marină români astfel că, prin 1912, ziarul „Universul” iniţiază o colectă publică pentru strângerea sumei necesare comandării în străinătate a unui submarin. Colecta se soldează cu o sumă respectabilă, aproximativ 3 milioane de lei aur, din care, potrivit acestei surse, un milion este vărsat casei „Schneider” din Franţa. Războiul început în 1914 duce la rechiziţionarea submarinului de către marina franceză în timp ce milionul plătit avea să fie folosit pentru plata muniţiilor livrate de Franţa României.[2]
Nu pot să nu remarc suma extraordinară pentru acele vremuri, strânsă practic prin donaţii. Un lucru imposibil de repetat în zilele noastre…
Diferenţa de 2 milioane lei aur avea să fie depusă la Casa de Depuneri a României şi, ulterior, avea să fie folosită pentru construcţia unui nou submarin. Prin urmare, în cursul anului 1924 se decide continuarea programului de înzestrare stopat de începerea Primului Război Mondial şi dotarea marinei române cu trei submarine.[3]
Ca o scurtă paranteză trebuie menţionat că, în Monitorul Oficial nr. 35/18 mai 1921 autorităţile române ale acelor vremuri recunoşteau situaţia ingrată a marinei române din timpul Primului Război Mondial când litoralul românesc nu putuse fi apărat şi încercau o „reparaţie” prin achiziţia unui număr semnificativ de nave: două distrugătoare, patru canoniere dragoare şi şase vedete anti-submarin la care se adăugau navele primite ca despăgubiri de război de la austro-ungari, cele trei monitoare şi cele şapte torpiloare.
botez naveAlegerea submarinului potrivit şi construcţia
Acesta este contextul în care, în 1924, marina română încerca să determine ce tip de submarin este mai potrivit pentru Marea Neagră. Sună cunoscut? Nu suntem în 1924, suntem aproape 100 de ani mai târziu, în 2018, când marina română face acum acelaşi lucru. În mod interesant, şi acum, ca şi atunci, tot trei submarine sunt considerate numărul optim deşi litoralul românesc al vremurilor noastre este mult mai mic ca întindere. Cel mai probabil, la acel moment, trei submarine nu erau suficiente. Astăzi, datorită avansului tehnologic dar şi unui litoral incomparabil mai mic, numărul pare să fie suficient.
A fost ales un tip de submarin care se arătase a fi foarte eficient în Primul Război Mondial, submarinul torpilor mijlociu (600 – 700 t), cu şase tuburi pentru lansarea torpilelor şi o autonomie de 10 000 de mile.
Însă guvernul avea să acorde creditele necesare doar pentru un singur submarin şi o navă bază, acesta fiind comandat în 1926 şantierelor „Quarnaro” din Fiume (Rijeka), pe atunci în Italia. Costul submarinului astfel cum a fost stabilit prin contract era de 150 000 000 lei aur.[4]
Se pare că submarinul ar fi trebuit construit în doi ani, potrivit contractului de execuţie descoperit în Arhivele Militare de comandorul Nicolae Petrescu însă, în realitate, avea să dureze mult mai mult. Întârzierile au fost puse pe seama şantierului constructor, lipsit de experienţă în ceea ce priveşte construcţia de submarine. Întârzierea a generat o dispută între autorităţile române şi cele italiene asupra căreia nu voi insista. Comanda a fost lansată în 7 decembrie 1926, termenul iniţial de finalizare fiind 7 decembrie 1928. O comisie condusă de căpitan-comandorul Gheorghe Koslinski, părintele submarinelor româneşti, şcolit în arma submarin în Franţa, a supravegheat construcţia. Submarinul a fost lansat la apă la 6 iunie 1930 dar, la 1 decembrie 1931, încă nu era gata. Contractul a fost suspendat de partea română în 1932. Dar, cum risca să rămână şi fără bani, şi fără submarin, discuţiile cu italienii au fost reluate în 1935 iar, la 22 august 1935, comisia română începe probele pe mare, rezultatele fiind bune. Uneori chiar peste aşteptări sau, cel puţin, superioare cerinţelor din caietul de sarcini. E drept, unul vechi de aproape zece ani deja.
Însă cu această ocazie s-a constatat că, la construcţia submarinului nu s-a ţinut cont de salinitatea mai redusă a Mării Negre prin comparaţie cu cea a Mării Mediterane, submarinul fiind prin urmare mai greu cu 23 de tone decât ar fi trebuit.[5] Se ştie că densitatea unei mări este direct influenţată de salinitate, iar în apele mai puţin sărate ale Mării Negre, pescajul unei nave va fi mai mare decât în cele mai sărate ale Mării Egee sau ale Mării Mediterane. De aici şi greutatea în plus…
Şi, ca dezastrul să fie complet, submarinul avea şi o problemă de stabilitate (asieta), fapt rezolvat prin adăugarea unui lest suplimentar către pupa. Adică dobândea o cocoaşă, una care avea să-i aducă noroc.[6]
În sfârşit, şi aceste probleme sunt rezolvate, iar la 9 mai 1936 (ce coincidenţă!), la Fiume are loc ceremonia de ridicare a pavilionului românesc în prezenţa primului căpitan al navei, Victor Voinescu şi a echipajului românesc ce fusese instruit în Italia.
Caracteristici tehnice[7]:
- Lungime: 68,52 m
- Lăţime maximă: 6 m
- Pescaj: 3,6 m
- Deplasament la suprafaţă: 650 t
- Deplasament în imersiune: 900 t
- Viteza la suprafaţă: 14 Nd
- Viteza în imersiune: 9,5 Nd
- Propulsia: 2 x motoare diesel Sulzer, 1600 CP împreună; motoare electrice şi baterie Monza
- Armament: 1 x 102 mm, Bofors, naval şi anti-aerian; 1 x 49 mm; 6 x 533 mm tuburi lans-torpile (torpile Whitehead); două periscoape Zeiss
- Echipaj: 6 ofiţeri, 26 maiştri şi subofiţeri, 8 militari în termen
Sosirea în ţară şi operaţionalizarea
A ajuns în ţară, acostând în portul Constanţa în data de 27 iunie 1936, în jurul orelor 13:00. Primirea a fost făcută de distrugătorul „Regina Maria” încă de la 5 Mm sud de farul Tuzla. Tăierea de panglică şi botezul oficial vor avea loc de Ziua Marinei, la 15 august 1936, cu fastul specific unor astfel de ocazii. Era cu adevărat un moment istoric!
Următorii ani au fost folosiţi pentru pregătirea echipajului. Prima misiune în vederea pregătirii de război a fost efectuată în Marea Neagră în perioada 4 – 11 august 1939[8]. Şi mi se pare deosebit de important să vedem în ce a constat misiunea „Delfinului” întrucât, personal, mi se pare a fi de actualitate şi în ziua de azi.
Desfăşurată în cel mai mare secret, prima misiune a „Delfinului” a urmărit în primul rând recunoaşterea apropiată a zonelor Sevastopol – Cap Sarîci; Cap Sarîci – Cap Aiu-Dag; Golful Feodosia; Strâmtoarea Kerci, portul Anapa, Baia Novorosiisk, recunoaşterea îndepărtată a coastelor de sud ale Crimeei şi de nord-vest ale Caucazului. În al doilea rând s-a urmărit antrenamentul nautic şi militar pentru marşuri de lungă durată la suprafaţă şi în imersiune; încărcarea bateriei în mare cu submarinul stopat şi în marş; imersiuni şi ieşiri rapide la suprafaţă; exerciţii de transmisiuni radio şi determinarea consumului în marş de crucieră şi proba de rezistenţă a materialului. Prin recunoaşterile îndepărtate, trebuiau determinate reperele principale care deserveau navigaţia şi aterizările, precum şi traficul pe căile de comunicaţie.
La comanda submarinului s-a aflat căpitanul Corneliu Lungu.
În opinia mea, dacă astăzi „Delfinul” nostru ar pleca într-o primă misiune după atât amar de vreme cât a stat legal la cheu, programul misiunii ar fi unul destul de asemănător.
Al Doilea Război Mondial. Misiuni
Primele misiuni reale de luptă au fost îndeplinite încă din vara anului 1940, în timpul crizei izbucnite cu ocazia ultimatumului sovietic de cedare a Basarabiei. A fost o misiune de patrulare şi supraveghere pe aliniamentul Tuzla – Insula Şerpilor.
Prin Ordinul de Operaţii nr. 44 din 21 iunie 1941, submarinului i se trasau următoarele misiuni:
- executarea supravegherii navale apropiate şi îndepărtate şi înştiinţarea forţelor proprii despre pericolul naval inamic;
- executarea supravegherii pe comunicaţiile inamicului de la Nord-Vest de linia Sevastopol – Bosfor;
- atacul convoaielor inamice, numai în situaţii deosebite.[9]
Motivul pentru care am insistat atât de mult în prezentarea misiunilor „Delfinului” din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial este destul de simplu: personal consider că sunt încă de actualitate, chiar şi în zilele noastre.
Prima misiune de luptă a „Delfinului”, după intrarea oficială a României în cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a desfăşurat în perioada 22 – 27 iunie 1941, sub comanda lui Constantin (Bibi) Costăchescu. Zona încredinţată era la 60 Mm est-nord-est de Constanţa pe timp de zi şi la 30 Mm est de Constanţa pe timp de noapte. Foarte interesant, în noaptea de 26 iunie, la orele 00:15, submarinul a observat o rachetă de semnalizare provenind de la un grup de nave fără a le identifica însă. S-a dovedit mai târziu că era vorba de navele care au atacat în aceeaşi dimineaţă Constanţa.
Următoarea misiune a „Delfinului” s-a desfăşurat în perioada 10 – 20 iulie 1941 în bazinul estic al Mării Negre, în zona Altodor – Feodosia – Novorosiisk. Scopul declarat era atacul şi distrugerea navelor de transport ale inamicului şi a fost o misiune plină de evenimente: la 10 iulie întâlneşte un submarin inamic dar evită lupta, la 14 iulie reuşeşte să se sustragă observării unui hidroavion şi unor nave sovietice în timp ce era în drum spre Novorosiisk, jocul de-a şoarecele şi pisica cu forţele sovietice continuând în zilele de 16 – 17 iulie, în 18 iulie face observarea portului Ialta iar în 19 iulie, în timp ce se întorcea, încearcă să angajeze la suprafaţă un submarin sovietic de 200 t la 95 Mm est Şabla, fără succes însă din cauza valurilor mari.
Deşi nu a scufundat nicio navă, prezenţa sa în bazinul estic al Mării Negre i-a determinat pe sovietici să aloce numeroase resurse pentru a-i contracara acţiunile.
Cea de-a treia misiune a avut loc în perioada 12 – 20 august 1941, în zona Odesa, într-un raion bine determinat din punct de vedere geografic. Ordinele de luptă erau în continuare restrictive în ceea ce priveşte angajarea forţelor inamice, însă „Delfinul” a transmis numeroase informaţii comandamentului cu privire la mişcările navale ale sovieticilor.
În septembrie asediul Odesei era în toi iar sovieticii începuseră evacuarea pe mare a populaţiei, materialelor şi a trupelor. În acest context a venit şi ordinul de a ataca aceste transporturi. Asta a fost şi cea de-a patra misiune a „Delfinului” care a avut loc în septembrie sub comanda căpitanului Corneliu Lungu în bazinul estic al Mării Negre, în zona Novorosiisk-ului.
O bună ocazie a fost ratată în 9 septembrie, la orele 9:35, când „Delfinul” a avut ocazia de a angaja crucişătorul „Komintern” care escorta un convoi, din cauza proximităţii ţărmului plin de stânci subacvatice. Viteza redusă în imersiune a submarinului nu a mai permis acestuia angajarea ulterioară a ţintei.
Direct din raportul comandantului Corneliu Lungu, la finalizarea misiunii[10]:
„Absolut toate navele, care navigă mai la larg, indiferent de valoarea lor, sunt escortate. Tăria escortelor variază astfel: o singură navă dispune de cel puţin un torpilor de 600 tone sau o vedetă de circa 100 tone. Câteodată amândouă. Două nave nu au niciodată o escortă mai slabă de trei nave, dintre care una este torpilor. Atât navele de comerţ, cât şi escorta lor, navigă în cea mai perfectă formaţie menţinând relevmentele şi distanţele optime. Din această cauză atacul comportă riscuri de natură a pune în balanţă valoarea navei de atacat faţă de a submarinului.”
Care submarin era singurul pe care Axa îl avea în acel moment în Marea Neagră, ordinele fiind de a nu risca pierderea navei, sub nicio formă. Şi putem observa că măsurile sovieticilor erau similare cu cele ale marinei române pe liniile pe care se executau convoieri pentru susţinerea frontului: două, trei nave comerciale aveau parte de o escortă numeroasă de nave militare.
Un alt extras din raportul comandantului Lungu[11]:
„Privitor la rezultatele obţinute din executarea misiunii ordonate sunt de semnalat următoarele: forţa şi eficacitatea escortelor adoptate de marina sovietică mi-a impus o atitudine mai mult defensivă. Acest lucru nu se datorează faptului că la bord ar fi lipsit cuiva îndrăzneala sau spiritul de sacrificiu. În oricare din situaţii, echipajul s-a manifestat, cerându-mi a conduce atacul până la capăt. Subsemnatul am socotit şi hotărât întreruperea atacului în condiţiunile grele, deoarece riscurile întreceau şansele. În situaţia în care se află marina noastră la această dată, când dispune de un singur submarin, am găsit necesar de a chibzui înainte de execuţia atacului. În niciunul din cazuri, formaţia inamică nu a cuprins vreo greşeală pe care s-o pot specula. Atacul în asemenea condiţiuni cuprindea riscuri pe care le-aş fi acceptat numai dacă valoarea navei pe care aş fi scufundat-o întrecea valoarea submarinului. Bombardamentul punctelor importante de pe coastă nu l-am putut executa deoarece în ultimele zile, datorită ceţii, coasta nu mai era vizibilă la distanţa de 5 Mm.”
Prima torpilare cu succes avea să vină curând însă… Plecat în cea de-a cincea sa misiune (2-7 noiembrie 1941) în condiţiile în care transporturile sovietice de la şi către capul de pod de la Sevastopol atinseseră un maxim, submarinul „Delfinul”, sub comanda lui Constantin (Bibi) Costăchescu, avea să efectueze prima sa torpilare cu succes în data de 5 noiembrie 1941. Din Jurnalul de Bord:
„În ziua de 5 noiembrie, la ora 8:00, se zăreşte o navă în pupa tribord, de circa 12 000 de tone, având drum către Cap Ai-Todor, venind probabil de la Batumi. Submarinul manevrează întorcându-se spre navă şi se plasează pentru atac. Se trece la cota de 30 de metri. La distanţa de circa 800 de metri, nava este atacată cu o torpilă. La 50 de secunde după aceasta, o a două explozie, mult mai puternică, este sesizată în aceeaşi direcţie, probabil din cauza exploziei muniţiei de la bord.”
Pentru scoaterea submarinului din zonă, comandantul a ordonat drum sud-est. După o oră şi cincizeci de minute, se aud explozii de grenade anti-submarine. „Delfinul” este reperat şi atacat timp de opt ore, în 23 de valuri succesive, aruncându-se asupra lui circa 80 de grenade. Se trece la cota de 80 de metri imersiune. La ora 01:00, în 6 noiembrie 1941, la 60 Mm sud-vest de Crimeea, submarinul se ridică la suprafaţă şi îşi continuă drumul în vederea ieşirii din zonă şi pentru încărcarea bateriei, descărcate complet în cursul celor 22 de ore de imersiune. Din cauza mării agitate, bateria nu a putut fi încărcată. „Delfinul” s-a îndreptat spre Constanţa pe o puternică furtună, care a durat circa 36 de ore.[12]
Au fost mai multe discuţii despre „Uraleţ”, nava care se presupune că a fost scufundată prin torpilare de către „Delfinul”. Am citit mai multe surse, unele afirmă că ar fi fost vorba de un transport relativ neimportant, „Uraleţ” având aproximativ 2000 tdw, departe de cele 12 000 de tone pe care le-a estimat comandantul Costăchescu. Alte surse spun că, potrivit arhivelor sovietice, „Uraleţ” apare ca fiind scufundat în altă mare şi la altă dată.
Informaţiile surselor accesate fiind contradictorii, prefer să mă bazez pe relatarea comandantului Costăchescu şi pe acel bun-simţ (common sense) folosit şi de britanici: nu cred că era posibilă o eroare atât de mare a comandantului (unul dintre cei mai experimentaţi pe care-i avea marina militară română) asupra deplasamentului navei atacate, în ciuda oboselii şi emoţiei momentului. Periscoapele erau destul de precise în acel moment, dovadă că la aprecierea distanţei până la ţintă nu a fost nicio eroare, torpila lovind cu precizie.
În fine, să lăsăm polemicile în urmă şi să continuăm cu misiunile „Delfinului”. Cea de-a şasea şi cea de-a şaptea misiune, desfăşurate pe timp de iarnă, sunt marcate de condiţiile meteo deosebit de grele şi se soldează cu rezultate minore, echipajele fiind epuizate. În aceste condiţii, comandamentul decide să folosească perioada de iarnă pentru reparaţii şi revizii la navă şi la mecanismele acesteia.
Doar două misiuni aveau să mai fie efectuate în 1942: prima în 18 – 30 mai 1942 iar cea de-a două în 25 iunie – 3 iulie 1942.
În total, „Delfinul” a executat nouă misiuni la Marea Neagră. Atribuţiile sale aveau să fie preluate în octombrie 1942 de submarinele Flotilei 30 germane – şase unităţi venite pe Dunăre. O dată cu sosirea submarinelor germane, „Delfinul” îşi încheie cariera operativă.
Valoarea prezenţei sale continue în Marea Neagră, în primii doi ani de război, este recunoscută atât de conducerea română cât şi de cea germană astfel cum rezultă şi din Ordinul de zi nr. 123 din 20 august 1942 semnat de comandor Al. Bardescu, comandantul Forţei Navale Maritime:
„Aduc călduroase mulţumiri Comandantului, ofiţerilor, maeştrilor, subofiţerilor şi echipajului submarinului DELFINUL şi citez prin ordin de zi pe F.M.M. pentru strălucitele fapte de arme săvârşite în apele Crimeei şi caucaziene, fapte ce a determinat Înaltul Comandament German să menţioneze în mod deosebit Marina Regală Română.
Abilitatea şi sângele rece al echipajului arătate cu ocazia deselor şi viguroaselor contra atacuri inamice este un model de ţinută ostăşească.
Este sigur că în Tradiţia Marinei Române, aceste fapte vor lăsa urme adânci.”[13]
Va urma.
Partea a II-a: https://rnhs.info/submarinele-romaniei-partea-a-ii-a-rechinul-si-marsuinul/
Bibliografie:
[1] „Fregata amiral Mărăşeşti”, pag. 19, Marian Moşneagu, Editura Militară, Bucureşti, 2014
[2] „Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 111, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979
[3] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 20, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015
[4] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 21, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015
[5] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 25, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015
[6] „Navomodele – vechi nave româneşti”, pag. 111, Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979
[7] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 29, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015
[8] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 30, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015
[9] „Glorie şi dramă – Marina regală română 1940 – 1945”, pag. 73, Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000
[10] „Glorie şi dramă – Marina regală română 1940 – 1945”, pag. 76, Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000
[11] „Glorie şi dramă – Marina regală română 1940 – 1945”, pag. 77, Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000
[12] „Corsarii uitaţi ai adâncurilor”, pag. 40-41, Florian Bichir, Editura Militară, Bucureşti, 2015
[13] „Glorie şi dramă – Marina regală română 1940 – 1945”, pag. 79, Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000
mihaistoian :
Astept cu nerabdare continuarea!
Aye, aye captain!
Ștefan :
Scuze pentru acest comentariu dar am observat la surse cartea lui Bichir. O am și eu, am luat-o crezînd că o să găsesc în ea informații suplimentare și inedite despre submarinele românești. N-am fost așa, autorul copiind broșura „Razboiul submarin în Marea Neagră 1941-1944. Acțiunile Marinei Române”, ediție îngrijită de Cristian Craciunoiu, editura Modelism Internațional.
În rest numai de bine. Apreciez mult munca ta și blogul tău.
rnhs :
Multumesc mult pentru aprecieri!
Am multe din cartile dlui. Craciunoiu dar pe aceasta nu o am. Asa ca am folosit ce-am avut prin biblioteca… 🙂
In general incerc sa gasesc surse alternative si paralele pentru a le verifica reciproc. Nu-mi iese mereu. 🙂 Din acest motiv un astfel de articol dureaza mai mult pana e scris.
N-aveti de ce sa va cereti scuze pentru comentariu.
chipp :
pe viitor asteptam si un articol despre Submarinele de buzunar, italiene, din Marea Neagra
rnhs :
E in plan, chipp, e in plan! 🙂 Dar dureaza…
Chipp :
va las acest link. poate va ajuta cu clarificarea celor 6 submarine primite din Germania. se pare ca erau Submarine costiere Clasa IIB.
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1324
rnhs :
Multumesc.
psycho :
educativ ca intodeauna.
ce rol are creasta din prova?
rnhs :
Merci! Din cate stiu, rolul ei este sa taie cabluri, estacade s.a.
mihaistoian :
Plasele antisubmarin care protejau unele porturi amenajate in special in golfuri naturale.
Vezi ,,Ataca si scufunda” scrisa de Douglas Reeman
rnhs :
Douglas Reeman! 🙂 Nice!
Chipp :
Am preluat acest citat:
„Şi, ca dezastrul să fie complet, submarinul avea şi o problemă de stabilitate (asieta), fapt rezolvat prin adăugarea unui lest suplimentar către pupa. Adică dobândea o cocoaşă, una care avea să-i aducă noroc.”
am o nelamurire… in ce sens, aceasta cocoasa, avea sa-i aduca noroc?
La ce va referiti?
rnhs :
Pai a fost grenadat intensiv si a supravietuit… 🙂 E si pricepere dar si noroc.
Mihai Popteanu :
In primul rand felicitari pentru articolele scrise pe aceasta pagina. Legat de subiectul controversat al navei scufundate de capitantul Costachescu, eu as merge pe ideea ca fost vorba de o nava de circa 2000 de tone ( Cristian Craciunoiu indica nava Uralet de 1.975 tone ) si nu de 12.000 tone. Este adevarat ca initial s-a crezut si de catre oficialii romani ca a fost vorba de o nava de 12.000 de tone si acest lucru apare consemnat si in Inaltul Decret Regal nr. 656/12.03.1943 prin care i s-a acordat Ordinul Mihai Viteazul cls III-a : ” Capitanului Costachescu C. Constantin, pentru eroismul si singele rece, elanul si dispretul de moarte de care a dat dovadä la comanda submarinului Delfinul. In timpul celor 7 misiuni de razboiu, executate in conditiuni din cele mai grele a reusit sä scufunde o nava sovietica de transport de 12.000 tone si prin masurile luate sa-si salveze submarinul si echipajul, oridecateori a fost atacat de submarinele, vedetele sau aviatia inamica, revenind neatins la baza de plecare. ” Totusi ulterior se pare ca informatiile cu privire la nava scufundata au fost reevaluate astfel ca prin Inaltul Decret Regal nr. 2253/13.08.1943 s-a acordat Ordinul Steaua Romaniei cu spade in gradul de Ofiter cu panglica de Virtute Militara : ” Pavilionuini Submarinului N. M. S..
Delfinul, pentru curajul si spiritul de sacrificiu de care au dat dovada comandantul, ofiterii, maistrii
si echipajul acestei nave, in executarea celor 9 misiuni de razboiu in apele inamice.
La 5 Noemvrie 1941, a scufundat in fata Jaltei un transport militar de 1.200 tone.
A facut parte din fortele navale care au blocat Sevastopolul. ”
rnhs :
Multumesc! Si multumesc pentru completari! Merita investigat in continuare, aprecierile din timpul razboiului trebuie luate cu unele rezerve. Cel mai bine ne-ar putea lamuri rusii…
Dan Petrescu :
Fratele meu, Cdt, Petrescu Alexandru, RIP, marina comerciala, imi povestea ca l-a avut profesor de navigatie la „Mircea cel Batran” pe Cdt. Costachescu, care se bucura de un respect deosebit.