Dezvoltarea torpiloarelor către sfârşitul secolului al XIX-lea, nave mici şi rapide cu mare putere de foc datorită dezvoltării continue a torpilei automobile, a generat riscuri crescute pentru masivele şi mai puţin manevrabilele crucişătoare şi cuirasate.

Această stare de lucruri a condus la apariţia unui nou tip de nave de luptă, destinate combaterii torpiloarelor şi denumite la început, destul de simplu, contratorpiloare.

Termenul de „contratorpilor” a fost preluat în limba română din franceză: „contre-torpilleur”. În engleză, denumirea utilizată pentru aceste nave era cea de „torpedo boat destroyer”. Sună cunoscut?

Termenul de contratorpilor[1], evoluat ulterior în cel de distrugător, defineşte nava apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea (anii 1890) destinată apărării navelor mari împotriva atacurilor torpiloarelor. Iniţial avea un deplasament de 300 – 700 t şi o viteză de 30 Nd. Ulterior, distrugătoarele au crescut în dimensiuni ajungând la deplasamente de 1500 – 2000 t şi viteze de 35 – 37 Nd. Deja, în cel de-al Doilea Război Mondial, distrugătorul era calul de povară al flotelor, executând misiuni dintre cele mai complexe, cum ar fi atacul cu torpila a navelor şi transportoarelor inamice, apărarea navelor mari şi a convoaielor împotriva atacului forţelor navale şi aviaţiei, sprijinul cu artileria al trupelor de uscat şi forţelor de desant proprii, instalarea barajelor de mine, conducerea la atac a vedetelor torpiloare, atacul şi distrugerea submarinelor, misiuni de cercetare si supraveghere ş.a.

Merită menţionat aici, rolul deosebit de important pe care l-a avut construirea primei turbine navale cu abur în dezvoltarea ulterioară a contratorpiloarelor. Invenţia îi aparţine lui Sir Charles Algernon Parsons şi a fost implementată pentru prima dată pe yacht-ul “Turbinia”, care a făcut o demonstraţie pentru Royal Navy în iunie 1897, atingând o viteză de 34 Nd.

Invenţia sa a fost implementată în decursul a doi ani pe HMS “Viper” şi HMS “Cobra”, primele contratorpiloare dotate cu turbine navale cu abur.[2]

Ultimul program de achiziţie al marinei române care urma a se desfăşura în 1914 prevedea achiziţia a patru contratorpiloare moderne din Italia. “Mărăşeşti” şi “Mărăşti” au fost primele contratorpiloare (exploratoare la italieni sau distrugătoare) pe care le-a deţinut marina română. Au fost comandate şantierelor navale Pattison din Napoli în 1914, dar din cauza războiului, ele au servit mai întâi în marina italiană, sub numele de “Sparviero” şi “Nibbio”. Alături de distrugătoarele de tip “R”, au slujit ţara în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind de altfel ultimele distrugătoare pe care le-a deţinut marina militară română. Preferatele mele, vor fi subiectul mai multor articole pe site.

Chiar şi astăzi, distrugătoarele continuă să fie o prezenţă constantă în flotele lumii, acest tip de navă fiind în continuare calul de povară al US Navy, chiar dacă au crescut foarte mult în deplasament prin comparaţie cu distrugătoarele celui de-Al Doilea Război Mondial. În alte flote, îndeosebi cele europene, din diferite raţiuni, distrugătoarele au fost înlocuite de fregate.

Nicolae Hariuc

Bibliografie:

[1] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 172, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Algernon_Parsons