Îndelungata agonie a Imperiului Otoman începută la porțile Vienei în 1683, agresivitatea Imperiului Austro-Ungar și a celui țarist coroborate cu ideile propagate de Revoluția Franceză au generat numeroase turbulențe prin partea noastră de lume de-a lungul secolului al XIX-lea. Grecia și-a câștigat independența în cel de-al treilea deceniu al secolului al XIX-lea. Cele două principate românești s-au unit în 1859 – Unirea mică iar România și-a câștigat independența în urma Războiului Ruso-Turc din 1877 – 1878. De-a lungul întregului secol, estul Europei a reușit încet-încet să iasă de sub tutela Imperiului Otoman. Fără a diminua meritul națiunilor respective, mai mereu, toate aceste acțiuni au însemnat în permanență o echilibristică extrem de riscantă și de periculoasă printre interesele marilor puteri europene: Franța, Anglia, Austro-Ungaria, Rusia și, mai târziu, după ce ele însele s-au emancipat, Italia și Germania.

Secolul al XIX-lea este marcat nu doar de numeroase convulsii politice și sociale ci și de o evoluție accelerată a tehnologiei: începe cu bătălia de la Trafalgar, apogeul marilor veliere de linie și se termină cu instalarea primelor turbine cu aburi pe nave de luptă: HMS Cobra și HMS Viper, ambele lansate la apă în 1899.

După cum spuneam mai sus, pentru noi, secolul al XIX-lea este secolul renașterii naționale, al îndepărtării de Orient și al îmbrățișării Occidentului, secolul în care ne redobândim independența. Sunt multe personalități care au făcut acest lucru posibil iar una dintre ele, poate mai puțin cunoscută, este Ion Ghica, cel supranumit și Beiul de Samos.

Os domnesc, personaj controversat, Ion Ghica s-a născut în 1816 și a murit în 1897. A studiat la Paris ca mulți dintre artizanii revoluției de la 1848 și ai Unirii Principatelor din 1859 și, la un moment dat, a fost în cărți pentru a deveni domnitor al Țării Românești. La Paris se împrietenește cu Vasile Alecsandri. Pe noi însă ne interesează doar o anume parte a vieții sale aventuroase.

După eșecul revoluției de la 1848, Ion Ghica rămâne în Imperiul Otoman și dezvoltă strânse legături cu pașalele adepte ale modernizării imperiului în contextul apropierii Porții de politica franco-britanică. Prietenia lui cu Mehmed Reșid pașa îi va aduce numirea în funcția de guvernator al insulei Samos (principat autonom în cadrul Imperiului Oroman) în 1854. Misiunea sa era stârpirea pirateriei din arhipeleag care ajunsese să pericliteze numeroasele transporturi logistice franco-britanice spre Marea Neagră în timpul războiului din Crimeea (1853 – 1856).

Detalii despre misiunea sa din insula Samos aflăm din Scrisorile sale către Vasile Alecsandri, capitolul „XVIII. Căpitanu Laurent” și capitolul „XIX. Căpitanu Laurent (urmare)”. Eu vă recomand toate Scrisorile, un excelent mod, subiectiv e adevărat, de a privi istoria și societatea acelui secol prin ochii unui om erudit, participant direct la evenimente istorice din viața acestei țări.

Ajunge în portul Vathy din Samos la începutul lui 1854, iarna, la bordul unei nave de luptă otomane și are parte de o primire ostilă, plină de povești de groază cu și despre foști guvernatori, incapabili să strunească apriga populație grecească din insulă ceea ce-l va face pe Ghica să exclame în prima sa noapte în Samos: „la rea moară am dejugat!”.

Relieful insulei Samos era propice tâlharilor și tâlhăriilor iar corupția și sărăcia întregeau nefericit peisajul. Prin urmare, Ion Ghica a avut nevoie de foarte mult tact, dârzenie și elocință pentru a avea succes în misiunea care i se dăduse. Dar a beneficiat și de ajutorul flotei anglo-franceze. Iată ce ne povestește în scrisoare:

„Prin luna lui aprilie 1854 mă așezasem în orașul Chora, pe o înălțime, aproape de portul Tigani (antica Samos). Din privor puteam vedea marea și insulele de la Palatia (vechea Milet) până la Scala Nova (antica Ephes); (…). Am putut asista cu ocheanul la mai multe vitejii piraticești, fără a putea fi de nici un ajutor nenorociților cari cădeau în mrejele acelor sălbatici. Îndată ce o corabie apuca pe strâmtoarea care despărțea insula Samos de coasta Asiei, năpădeau asupră-i două bărci, una din sus și alta din jos, cari stau ascunse în încrețiturile malurilor stâncoase sau cufundate în mare; o apucau la mijloc. Bărcile piraților erau mai toate bărci mari cu două pânze latine, numite perama, care cu vânt bun alunecă pe mare mai iute decât orice altă corabie, iar pe vreme lină, fără vânt, pot cu opt lopeți desfide orice vapor.”

„Cum am pus piciorul pe Şaptal (n.a. mai multe detalii despre această corvetă aici) şi am dat ochi cu comandantul Pouthier, el mi-a scos şi mi-a citit o pancartă pecetluită cu armele Franţiei; erau instrucţiunile cu care amiralul Le Barbier de Tinan mi-l trimitea la Samos ca să măture Arhipelul de piraterie şi de barateríe, dându-i putere de viaţă şi de moarte în Cicladele Orientale, de la Rhod până la Aivali. Acele instrucţiuni sunau cam astfel:
1. Îndată ce vei zări un vas pe mare, vei porni drept asupră-i şi când vei ajunge la o depărtare de două incabluri vei slobozi un tun încărcat cu iarbă, ca să-şi arete pavilionul şi să stea pe loc pe pânze.

2. Dacă după aceasta vasul şi-ar urma drumul înainte, îl vei ajunge la o incablură şi-i vei trimite o ghiulea, căutând ca proiectilul să-i treacă destul de aproape încât să-i audă şuierătura.

3. Dacă şi după acest al doilea avertisment tot nu s-ar opri din mers, vei alerga asupră-i cu toată puterea maşinei, şi de va fi mic vei trece cu corveta peste dânsul, iar de va fi prea mare, încât să poată pricinui vătămare Şaptalului prin ciocnire, vei trage asupră-i cu ghiulele până îl vei cufunda.

N.B. Vei căuta să pescuieşti pe oamenii căzuţi în mare, îi vei lua pe bord şi-i vei ţine cu fiarăle de picioare, sub bună pază.

4. Când vei constata că prinşii sunt piraţi, îi vei spânzura de subţiori la vergurile de sus şi te vei arăta cu dânşii, astfel spânzuraţi, în porturile de primprejur.”[1]

Nu voi relua toate aventurile lui Ion Ghica din acei ani zbuciumați petrecuți în arhipeleagul grecesc, vă îndemn să citiți Scrisorile accesând acest link.

Ceea ce ne conduce către celălalt subiect al articolului, perama. Perama pare să fie o evoluție a unui tip mai vechi de ambarcațiune specifică arhipeleagului grecesc și Levantului: trechandiri[2] (trehandiri, trihandin) care este definită ca fiind un tip de cocă specific grecească, cu prova și pupa ascuțite, etrava arcuită și etamboul (de regulă drept) ușor înclinat spre exterior. Acest tip de cocă este probabil unul mai vechi care a evoluat de-a lungul timpului fiind construit și utilizat în toată zona grecească. Dovezi[3] ale construcției acestui tip de cocă au fost descoperite în Insula Hydra și datează de la mijlocul secolului al XVII-lea. Navele descoperite în Hydra aveau între 25 și 30 m lungime. Însă cele mai multe aveau între 12 și 15 m fiind folosite preponderent la pescuit și cabotaj. Trechandiri a fost folosit și în Marea Neagră și, cel mai probabil, zona Principatelor nu face excepție.

Coca peramei era similară celei a trechandiri[4] fiind probabil o evoluție a acesteia din urmă. Potrivit sursei citate[5], perama este un tip de navă cu vele sau cu vele și rame și care de regulă poartă un foc și două vele la treime (brațieră) sau un greement de tip „bombardă” – o combinație de vele pătrate și aurice. Perama descrisă de Ion Ghica avea două catarge și două vele latine, despre care am mai vorbit cu ocazia articolului despre dhow, articol care poate fi recitit aici.

Velele latine au fost folosite până târziu în zona Principatelor, mai ales pe ambarcațiunile de mici dimensiuni și sunt numeroase poze și cărți poștale de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea care confirmă acest fapt.

O variantă mai mică de peramă se numește cernică[6]. Aceasta are o cocă cu caracteristici similare peramei dar mai mică, are catargul înclinat spre prova și, ocazional, poate avea și un mic artimon. De obicei are o randă cu spetează, un foc pe bompres și una sau două vele pătrate deasupra randei. Cernica avea viteză mare și o foarte bună manevrabilitate pe căile de navigație înguste fiind foarte potrivită pentru contrabandă. Ca areal, cernica putea fi întâlnită în Marea Egee și în Marea Neagră.

Vela cu spetează a fost o prezență constantă pe lotcile noastre pescărești fiind folosită până târziu, când apariția ambarcațiunilor din fibră de sticlă și a motoarelor outboard a condus la reducerea numărului de lotci tradiționale folosite la pescuit.

De altfel, pirați am avut și noi p-aci prin bătătură. Mai de apă dulce așa, dar dacă-s pe apă, se cheamă că-s pirați, nu? De pildă, în vara anului 1565, domnitorul Moldovei – Alexandru Lăpușneanu primește un firman prin care i se poruncea să „curățească Dunărea și împrejurimile sale de acești tâlhari care aduc numai pagube și pierderi”. Ce se întâmplase? Între Galați și Chilia, fenomenul haiduciei pe apă proliferase atât de mult încât beiul de Silistra nu-l mai putea stăvili iar navigația pe Dunăre devenise extrem de nesigură.[7] Tipic românesc, au apărut și balade despre acești haiduci ai apelor[8]:

Foaie verde bob bătut

Din Siret și până-n Prut

Mii de luntri am prăpădit

La Galați și mai la vale

Turcii se bocesc cu jale

C-aci-i luptă, nu e șagă!

Când îmi prinzi luntrea pribeagă,

Arunci ursu[9], o prinzi de șele,

Cu toporul dai în ele.

Se pare că Ion Ghica a rămas multă vreme în amintirea localnicilor drept un om abil și capabil, inclusiv atunci când trebuia să distingă între pirați și luptătorii pentru eliberarea insulei amestecați printre ei. Lăsând la o parte reușita sa în ceea ce privește stârpirea pirateriei din insule, Ion Ghica a contribuit la înființarea gimnaziului „Pithagora” din Vathy, a unei școli agricole și a uneia navale precum și a unui institut de fete susținut financiar de către soția sa. În perioada guvernării sale, Ion Ghica a inițiat construcția de șosele și a contribuit la intensificarea navigației, a luat măsuri pentru dezvoltarea plantațiilor de măslini și migdali și a introdus un cod juridic modern.

Ani mai târziu, samioții încă îi păstrau o vie amintire fostului guvernator român. Cu ocazia vizitei fiului său Dimitrie Ghica (ambasadorul român în Grecia) în insula Samos, președintele Adunării Generale a Samioților avea să emită în 4 mai 1902 o adresă prin care saluta vizita ambasadorului român și sublinia totodată sentimentele deosebite păstrate de samioți „nobilului guvernator și binefăcător al Patriei noastre, puterei indisolubile cu care Țara noastră este legată de faptele sale istorice și populare, care sunt pline de frățească dragoste.”[10]

---

Surse bibliografice:

[1] „Scrisori către V. Alecsandri”, pag. 241, 249, Ion Ghica, Editura Humanitas – București, 2014

[2] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 502, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[3] http://forum.woodenboat.com/showthread.php?154911-Trechantiri-type-boat-from-Greece

[4] https://realshipmodeling.com/perama/

[5] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 393, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[6] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 112, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[7] „Nave și navigație”, pag. 87, Prof. univ. ing. Ion A. Manoliu, Editura științifică și enciclopedică, București, 1984

[8] „Contribuţii la istoria marinei române”, pag. 82, Vol. I, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Editura ştiinţăfică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979

[9] Numele atribuit în special de plutași ancorei.

[10] „Mărturii inedite privitoare la activitatea lui Ion Ghica în insula Samos”, de Elena Pălănceanu