Cam toate marinele militare au deţinut la un moment dat în flota lor vedete rapide cu aripi subacvatice având ca principal armament fie torpilele, fie rachetele anti-navă, în funcţie de data construcţiei şi operaţionalizării lor.

Conceptul, denumit în engleză hydrofoils, a revenit în actualitate în cazul velierelor de curse, cum ar fi cele din Cupa Americii şi nu numai. În clipul de mai jos puteţi vedea cum funcţionează acest sistem pe ultimul model de velier ce va participa în ediţia viitoare a Cupei America.

Principiul e destul de simplu: nava utilizează aripile subacvatice pentru a crea portanţă, ridicând coca navei din apă ceea ce conduce la o rezistenţă mult mai mică la înaintare şi, pe cale de consecinţă, la obţinerea unor viteze ridicate la aceeaşi putere instalată. Iniţial, aripile subacvatice erau dispuse în prova şi aveau forma unui V. Cele moderne, au forma unui T inversat şi tind a fi dispuse mai aproape de centrul navei.

Primele încercări de realizare a unor vedete rapide cu aripi subacvatice datează din preajma Primului Război Mondial, remarcându-se inventatorii italieni Guidoni şi Forlanini. Combinaţia vedetă rapidă & torpile a fost una de succes, forţele italiene reuşind să scufunde în Primul Război Mondial cuirasatul austro-ungar „Szent Istvan”. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sistemul este perfecţionat de germani şi, după încheierea războiului, de către sovietici, care au moştenit atât proiectul cât şi echipa germană. Şi americanii şi italienii au avut la un moment dat în dotare vedete rapide cu aripi subacvatice. După ştiinţa mea, în prezent, nicio marină militară nu mai are în serviciul activ vedete rapide cu aripi subacvatice.

Conceptul a fost însă cel mai bine dezvoltat de chinezi, în urma încheierii unui acord de asistenţă tehnică cu URSS. Aceştia vor produce începând cu 1962 unităţile clasei Hu Chwan (sau Huchuan) ajungând ca în 1990 să deţină, conform Jane’s, nu mai puţin de 105 unităţi.

Trei unităţi ale clasei Huchuan au fost transferate ţării noastre. De asemenea, România a primit şi licenţa de fabricaţie, proiectul românesc fiind adaptat de ICEPRONAV Galaţi sub numele Proiect 834, pregătirea de fabricaţie începând în 1960 la Şantierul Naval Mangalia.

Dar să detaliem puţin. Misiunile navelor erau următoarele:

• distrugerea navelor de suprafaţă, de luptă, de desant şi de transport ale inamicului;
• executarea cercetării tactice şi supravegherii în folosul forţelor proprii sau ale altor forţe ale marinei;
• participarea la acţiuni de minare de manevră sau ofensive;
• debarcarea grupelor de cercetare-diversiune pe litoralul inamic precum şi recuperarea acestora;
• participarea la apărarea porturilor maritime şi a altor obiective economice.

Caracteristicile tehnice principale erau:

Lungime maximă ……………………………….. 22,5 m
Lățime maximă ………………………………….. 6,3 m
Înălțime de construcție ……………………….. 2,4 m
Pescaj mediu ……………………………………… 1,16 m
Deplasament standard ……………………….. 41,72 t
Deplasament normal ………………………….. 44,5 t
Deplasament maxim ………………………….. 47,28 t
Viteza maximă la deplasare normală ……. 51,7 Nd (aproximativ 96 km/h)
Echipaj: …………………………………………….. 1 ofițer, 6 maiștri militari, 4 militari

Propulsie:

Motoare principale 3 x 12 – 180 (M 400); putere motor 1200 CP; 3 elice cu pas fix
Generatoare electrice- 1×5,6 kv, 24 V, cc

Armament:

Artilerie II turele x 2 x 14,5 mm
Arme sub apă TLT – II tuburi x 1 533 mm

Tip torpile:

– pentru nave de suprafață – T53 – 66/T53 VA (cu cap de căutare)
– pentru submarine SET – 53 (cu cap de căutare)

Aici se impun câteva precizări. Deşi vedetele pe aripi subacvatice puteau folosi torpile antisubmarin, ele nu erau echipate cu staţie de hidrolocaţie (sonar) pentru căutarea submarinelor. Practic acestea aveau doar posibilitatea tehnică de a lansa torpilele antisubmarin SET – 53.

Navele care în mod obişnuit utilizau torpile antisubmarin cu cap de căutare erau vânătoarele de submarine (cum ar fi corvetele Tetal, de exemplu) care, pe lângă stațiile de hidrolocație, erau dotate și cu centrale de lansare care stabileau elementele necesare lansării. O astfel de navă putea fi sprijinită și de navele care aveau tuburi lanstorpilă prin care puteau lansa torpile SET – 53. Navele de sprijin primeau de la nava care dirija atacul (un vânător de submarine, dotat cu stație de hidrolocație și centrală de lansare), pozițiile pe care trebuiau să le ocupe, direcția (relevmentul de lansare) şi momentul  lansării.  Lansând 2-3 torpile din mai multe direcții creștea mult probabilitatea de lovire a submarinului vânat.

Chiar dacă această posibilitate era disponibilă, s-ar părea că această tactică nu a fost folosită, cel puţin nu de către vedetele cu aripi portante.

În epoca războiului în reţea este foarte interesant de văzut cum lucrau navele flotei militare române în vremurile acelea. Pe scurt, când un submarin era căutat de navele antisubmarin, doar o singura navă reușea de regulă să-l descopere. Aceasta transmitea poziția și elementele de mișcare celorlalte nave și era prima care iniția atacul și conducea celelalte nave, atât timp cât avea contact cu submarinul.

Oarecum asemănător se proceda şi la lansarea rachetelor sau a torpilelor atunci când navele lansatoare nu aveau contact cu inamicul. Se folosea o navă similară pe post de PODI/PIOD (Punct Observare-Dirijare Înaintat / Punct Înaintat de Observare Dirijare) iar când aceasta descoperea inamicul transmitea navelor aflate în urmă poziția sa și poziția inamicului față de ea astfel că acestea puteau lansa armamentul principal de la distanța maximă de lovire chiar fără să aibă contact cu inamicul.

Echipamente de detecţie, comunicaţii şi navigaţie:

Radiolocație R-752, SRN-207
Aparatură navigație și radionavigație
Girocompas – DKGM-K3
Pilot automat de drum DT-2
Indicator giroscopic de drum Gradus
Compas Magnetic KI-12
Aparatura radio
St.Rd. US: R-1301, R-1230
St.Rd. UUS: R-619, A- 410
St.Rd: R64

Plinuri:

Motorină 5,24 t
Ulei 0,17 t
Apă 0,07 t
Muniție 14,5 mm – 2320 buc.

Norme Tactice:

Rază de acțiune – 225 Mm
Gradul mării:
Pentru utilizare armament – gradul 3
Pentru navigație – gradul 4
Autonomie marș continuu la viteză de croazieră – 2 zile
Rază girație 100 metri.

România a beneficiat de ajutorul specialiştilor chinezi, primele două vedete folosind însă motoare diesel ruseşti din rezerva marinei, până la venirea celor chinezeşti. 30 de unităţi au fost construite pentru marina militară, navele fiind individualizate doar cu numere de bordaj.

Conform unei surse, prima unitate a fost înfiinţată în 30 octombrie 1964, Divizionul 81 VTAP cu 5 unităţi având numerele de bordaj 51, 52, 53, 54 şi 55. Conform tabelului de mai jos, primele unităţi au intrat în serviciu în 1974.

Nr. bordaj	Intrare serviciu	Nr. bordaj	Intrare serviciu	Nr. bordaj	Intrare serviciu	Nr. bordaj	Intrare serviciu	Nr. bordaj	Intrare serviciu	Nr. bordaj	Intrare serviciu
51	1974	56	1974	61	1975	66	1981	71	1982	321	1988
52	1974	57	1974	62	1975	67	1981	72	1982	322	1989
53	1974	58	1975	63	1975	68	1982	73	1982	323	1989
54	1974	59	1975	64	1976	69	1982	74	1983	324	1990
55	1974	60	1975	65	1976	70	1982	320	1987	325	1990

 

Două nave au fost alocate transportului rapid de scafandri, fiind şi singurele care au primit denumiri: „Marte” şi „Jupiter”, ultima figurând ca navă activă pe site-ul Forţelor Navale Române. „Jupiter” păstrează mitralierele de 14,5 mm însă nu este prevăzută cu tuburile de lansare torpile.

S-ar părea că o unitate a fost construită de SN Mangalia pentru un armator grec şi livrată ca atare. Poveştile marinăreşti spun că acesta a folosit nava pentru a face contrabandă cu ţigări. Vedeta era cea mai rapidă navă din zonă, cu mult mai rapidă decât unităţile locale ale pazei de coastă şi, pentru distrugerea ei, a fost nevoie de intervenţia forţelor speciale elene.

Asimilarea construcţiei vedetelor nu a fost una lipsită de probleme. Una dintre ele a fost cea a elicelor care se rupeau datorită fenomenului de cavitaţie la turaţie mare, în ciuda faptului că erau realizate din oţel de calitate. Specialistul chinez chemat de români a rezolvat problema într-un mod foarte simplu, dând dovadă de o extraordinară pregătire meşteşugărească: turnare la forme de nisip fără liant bachelitic şi cu şabloane de carton trasate ad-hoc. Prelucrare manuală ulterioară şi finisare grosieră. Iar elicele astfel manufacturate funcţionau perfect! Problema a fost ulterior rezolvată prin achiziţionarea unor utilaje moderne din Japonia.

La probele efectuate în poligon fără armament în 1975, vedeta comandată de Lt. Gomoescu a atins 52,2 Nd (96,67 km/h!), fapt remarcabil dacă luăm în considerare faptul că sistemul de sustentaţie prova avea reglaj manual, doar cel din pupa fiind cu compensare automată.

Vedetele au avut parte de câteva premiere de-a lungul carierei lor operaţionale de aproape 30 de ani: primul marş de noapte de după război executat în 1976 între Mangalia şi Sulina, primele misiuni postbelice cu torpile de 533 mm cu cap de război la bord, executate în timpul Revoluţiei din decembrie 1989.

Una dintre aceste vedete este expusă la Muzeul Marinei din Mangalia, unde au fost făcute şi pozele din acest articol.

Chiar dacă în prezent astfel de vedete cu aripi subacvatice nu mai sunt în serviciul activ al niciunei marine militare, nu pot să nu mă gândesc cum ar arăta o astfel de vedetă echipată cu rachete anti-navă în locul tuburilor lans-torpilă, turele teleoperabile, sistem de detecţie electrono-optic pe catarg telescopic şi Link 16.

O astfel de navă ar putea fi folosită şi pe Dunăre şi pe mare, fiind avantajată de semnătura radar redusă, singurele dezavantaje fiind incapacitatea de a lupta pe o mare montată peste forţa 4 pe scara Douglas şi autonomia relativ redusă.

Conceptul acestor vedete a fost foarte bun, chinezii reuşind să obţină nişte unităţi deosebit de rapide, ieftine, uşor de întreţinut şi simple din punct de vedere tehnic.

Nicolae Hariuc

Surse:

https://en.wikipedia.org/wiki/Hydrofoil

http://www.navy.ro/despre/nave.php

„Vedetele torpiloare din Marina Română”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, Bucureşti, 2003

Articole din aceeași serie:

---

VPR „Osa I” şi VTM „Epitrop”. Tendinţe

Torpiloarele României: vedetele Vosper

Torpiloarele României: „Zmeul”, „Sborul”, „Năluca”

VPR OSA în imagini