Povestea VPR „Osa I” şi VTM „Epitrop”. Primele operaţiuni ale VPR „Osa I”

4/5 decembrie 1971 – Operaţiunea Trident. Operaţiunea a avut loc în timpul războiului din 1971 dintre India şi Pakistan şi consemnează prima utilizare în luptă a vedetelor rapide purtătoare de rachete „Osa I”. Cu ocazia acestui atac de noapte, indienii au reuşit să scufunde două nave pakistaneze, un distrugător şi un dragor şi să avarieze o a treia, toate aflate în portul Karachi.

8/9 decembrie 1971 – Operaţiunea Python. Un nou atac indian împotriva portului Karachi. Vedetele operaţiunii sunt „Osa” şi proaspăt achiziţionatele P15 „Termit” care desăvârşesc distrugerile provocate cu ocazia Operaţiunii Trident.

Vedetele purtătoare de rachete (VPR) Proiect 205 – Osa I

Mai mari, mai puternice şi mai bine dotate din punct de vedere al armamentului antiaerian, navele Proiect 205 – NATO „Osa” urmăreau să corecteze problemele identificate pe parcursul exploatării predecesoarelor sale, vedetele Proiect 183R – NATO „Komar”.

Coca era din oţel, suprastructura din aluminiu iar propulsia se realiza cu ajutorul a trei motoare diesel „Zvezda M503”, fiecare cu axul său port-elice. Puterea însumată a celor trei motoare era de 12000 CP permiţând atingerea unei viteze maxime de circa 40 Nd, autonomia nefiind neglijată. Nici calităţile nautice n-au fost neglijate în cazul „Osa”, navele fiind destul de late. Pe cale de consecinţă, VPR-urile puteau să-şi folosească armamentul pe o mare de gradul 5 cu valuri de 2,5 până la 4 metri şi puteau naviga în condiţii de siguranţă pe o mare de gradul 7 cu valuri de 6 până la 9 metri. Impresionant şi mult mai bine decât Vedetele Torpiloare Mari (VTM) cu care împărtăseau acelaşi plan de forme.

Trei generatoare diesel asigurau necesarul energetic, acestea fiind împărţite între cele două săli ale maşinilor, două motoare diesel cu un generator într-una dintre săli, un motor diesel cu două generatoare în cea de-a doua, la mijloc fiind amplasat compartimentul de control.

Pentru protecţia antiaeriană sporită, sovieticii au instalat două turele AK-230 ghidate de un radar tip MR-104 „Rys” sau „Drum Tilt” în terminologia NATO. Cele două turele erau fiecare echipate cu câte două tunuri de 30 mm capabile de o cadenţă maximă de 2000 de lovituri pe minut şi o rază de 2500 m. Cele două turele puteau fi utilizate şi împotriva ţintelor de suprafaţă dacă era necesar.

Armamentul principal era alcătuit din patru rachete anti-navă tip P-15 „Termit” (NATO SS-N-2 „Styx”) instalate în câte un lansator individual. Rachetele erau ghidate de un radar tip MR-331 „Rangout” (NATO „Square Tie”) şi de un sistem IFF „Nikhrom” care permitea trageri peste orizont în cazul în care radarul inamicului era pornit. Centrala de lansare a rachetelor anti-navă era de tip „Kleon”.

VPR în marina română

La noi, prima vedetă de tip „Osa” a sosit în ţară în 17 decembrie 1963, intrarea în serviciu având loc în 30 decembrie 1963 când este inclusă în Divizionul 133 Vedete înfiinţat în acest scop, cu baza la Mangalia. Următoarea a intrat în structurile aceluiaşi divizion în 25 octombrie 1964, cea de-a treia în 10 decembrie 1964, cea de-a patra în 27 decembrie 1964 iar cea de-a cincea în 1 octombrie 1965. Şi aşa va rămâne până în 1981 când vedeta nr. 6 construită la Şantierul Naval Mangalia intră în serviciu. Este vorba de vedeta purtătoare de rachete (VPR) 199 – Proiect 840 – ICEPRONAV Galaţi.

Prima lansare reală de rachete s-a executat în raionul Sevastopol la data de 13 iunie 1964 în urma căreia s-a obţinut calificativul „Foarte Bine”. Pe timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 navele au avut ca misiune supravegherea căilor de comunicaţii maritime.

La data de 1 ianuarie 1992, prin ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M07663 / 18.12.1991, a luat fiinţă Divizionul 150 Vedete Purtătoare de Rachete, având în compunere trei nave purtătoare de rachete tip „Tarantul”, NPR 188 „Zborul”, NPR 189 „Pescăruşul” şi NPR 190 „Lăstunul”. La data de 15 decembrie 2000, în baza ordinului Şefului Statului Major al Forţelor Navale nr. MO 228/06.12.2000 unitatea se redimensionează, Divizionul 150 Vedete Purtătoare de Rachete devenind Divizionul 150 Nave Purtătoare de Rachete prin integrarea în structura sa a ultimelor 3 vedete purtătoare de rachete clasa „Osa I” ale Divizionului 133 VPR, de la acea dată divizionul având în compunere următoarele nave: 188 „Zborul”, 189 „Pescăruşul”, 190 „Lăstunul”, 194 „Şoimul”, 198 „Eretele”, 199 „Albatrosul” şi C.P. „Olăneşti”.

La 30 iunie 2004 ultimele trei vedete purtătoare de rachete clasa OSA I: 194 „Şoimul”, 198 „Eretele” şi 199 „Albatrosul” sunt retrase din serviciu.

Din păcate nu am găsit foarte multe informaţii despre istoricul operaţional al acestor nave, poate nu am căutat unde trebuie, dar invit cititorii care au servit pe ele să facă orice completări cred de cuviinţă.

Marina militară a utilizat următoarele VPR-uri:

• VPR 194 – „Şoimul”, intrată în serviciu în 1963
• VPR 195 – „Vulturul”, intrată în serviciu în 1964
• VPR 196 – „Uliul”, intrată în serviciu în 1964
• VPR 197 – „Acvila”, intrată în serviciu în 1964
• VPR 198 – „Eretele”, intrată în serviciu în 1965
• VPR 199 – „Albatrosul”, intrată în serviciu în 1981

Vedetele Torpiloare Mari (VTM) Proiect 881 – „Epitrop”

Între cele două tipuri de nave, „Osa” şi „Epitrop” – Proiect 881, ICEPRONAV Galaţi, există o strânsă legătură, dat fiind că proiectanţii români au luat ca sursă de inspiraţie proiectul sovietic.

Caracteristici tehnice:

• Lungime …………………………………. 38,8 m
• Lăţime …………………………………… 8,6 m
• Înălţime de construcţie ……….. 4,05 m
• Pescaj mediu ………………………. 1,86 m
• Deplasament maxim ……………. 226,14 tone
• Viteză maximă …………………….. 34 Nd
• Viteză economică ………………… 26 Nd
• Raza de acţiune la Vec …………. 285 Mm

Propulsia: motoare principale M503 A2 (A3) cu o putere de 4000 CP, 3 elice cu pas fix

Armament şi senzori:

• 4 torpile cal. 533 mm cu centrală de lansare. Torpile T53-66/T53 VA
• 2 tunuri binate cal. 30 mm AK-230
• Rachete navă-aer Strela 2M, 4 bucăţi
• Staţie de descoperire şi centrală de lansare torpile MR-102
• Staţie de descoperire şi conducerea focului calibru 30 mm, MR-104

Echipaj: 28, locuri de cazare pentru 32

În cartea Contraamiralului de Flotilă (r) Dan Leahu, „Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare” se regăsesc numeroase detalii savuroase despre cariera acestor nave. Aflăm astfel că, VTM-201, prima navă a clasei, a început probele în 1978 în încercarea de a omologa acest nou tip de navă în ciuda faptului că Şantierul Naval Mangalia lansase deja producţia de serie, evident fără omologare. Datorită numeroaselor modificări solicitate de marină pe parcursul recepţiei navelor, nici o unitate a clasei nu semăna cu cealaltă, omologarea venind târziu, cu ocazia finalizării VTM-205.

Centralele de lansare a torpilelor erau de provenienţă sovietică iar tuburile lans-torpilă (TLT) erau de producţie românească ceea ce, în lipsa unui aparat specific care să introducă elementele de lansare, făcea absolut inutilă centrala de lansare.

Deşi proiectate pentru o viteză maximă de 34 Nd, navele nu reuşeau să scoată mai mult de 30 Nd la probele de viteză. În ciuda unor artificii tehnice de genul aripioare şi placă (în stilul VTAP) în zona pupa, pitură de import ş.a.m.d., navele nu reuşeau să atingă viteza pentru care fuseseră proiectate.

Un factor determinant ar putea fi faptul că navele româneşti erau mai grele cu circa 52 tone decât cele sovietice. Cel puţin aşa susţine Cristian Crăciunoiu… Oricum, până la urmă s-a decis efectuarea probelor cu doar 15 tone de combustibil la bord, realizându-se în acest fel o viteză de 33,5 Nd…

Lipsa de experienţă a celor de la Galaţi a generat în continuare tot soiul de situaţii hazlii. Astfel, fiind prima unitate, VTM-201 utiliza un sistem de alimentare pe curent continuu care a generat suficiente probleme astfel încât să se decidă înlocuirea sa cu un sistem de alimentare pe curent alternativ. Însă, după instalarea sa, dacă voiai să porneşti staţia MR 102, pornea sonda ultrason, dacă voiai să porneşti MR 104 intra în funcţiune ventilaţia şi tot aşa.[1]

Din 1979 până în 1982 au fost construite nu mai puţin de 12 unităţi, într-un hei-rupism tipic vremurilor, între militarii care recepţionau navele şi Şantierul Naval Mangalia care lucra la „plan” existând numeroase fricţiuni.

Flotila a fost alcătuită din:

• VTM 201 – „Năluca”, intrare în serviciu în 1979
• VTM 202 – „Smeul”, intrare în serviciu în 1979
• VTM 203 – „Viforul”, intrată în serviciu în 1980
• VTM 204 – „Vijelia”, intrată în serviciu în 1980
• VTM 205 – „Viscolul”, intrată în serviciu în 1980
• VTM 206 – „Vârtejul”, intrată în serviciu în 1980
• VTM 207 – „Fulgerul”, intrată în serviciu în 1980
• VTM 208 – „Vântul”, intrată în serviciu în 1981
• VTM 209 – „Vulcanul”, intrată în serviciu în 1981
• VTM 210 – „Furtuna”, intrată în serviciu în 1982
• VTM 211 – „Trăsnetul”, intrată în serviciu în 1982
• VTM 212 – „Tornada”, intrată în serviciu în 1982

Trebuie menţionat că navele au fost botezate după 1989, primind denumiri tradiţionale pentru torpiloarele noastre.

Revoluţia din 1989

Divizionul 93 VTM a executat pe mare, în perioada 22 – 29 decembrie 1989 următoarele activităţi:

• Serviciul „Navă de gardă pe portul Mangalia”: VTM 201 în perioada 22 – 25 decembrie, VTM 202 în perioada 25 – 29 decembrie. Misiunea navelor de gardă era să execute observare vizuală şi de radiolocaţie a raionului maritim Mangalia – Tuzla – meridianul 29^o 15′, în scopul identificării şi raportării ţintelor navale şi aeriene descoperite, precum şi evoluţia acestora.
• Ocuparea, în seara zilei de 23 decembrie, a raionului de dispersare la „Alarma de luptă” şi executarea măsurilor asigurării de luptă. Au participat VTM 201, 203, 204, 205 şi 206.
• Ocuparea aliniamentelor dispuse pe paralele Tuzla şi Mangalia şi executarea supravegherii navale în raionul Mangalia – Tuzla, meridianul 29^o 15′.
• Controlul traficului naval în raionul Mangalia – Mamaia.
• Apărarea locului de dislocare permanentă a navelor, cercetarea unor zone sensibile din Mangalia Nord, asigurarea liniştii şi ordinii publice în oraşul Mangalia.

Concluziile trase de comandantul Divizionului, CR 2 Ioan Ivanaşciuc:

• Acţiunile s-au desfăşurat în cadrul „Alarmei de luptă parţiale” şi „Alarmei de luptă”, dar din ordine ale eşaloanelor superioare nu au fost aplicate integral;
• Secretomania planurilor de alarmă şi necunoaşterea vecinilor în raionul „Alarmei de luptă” au creat o stare de încordare. Este meritul comandanţilor de nave care, dând dovadă de luciditate, au acţionat corect în condiţiile în care pe mare se găseau foarte multe nave, evitându-se astfel producerea unor evenimente grave;
• Misiunile s-au executat în condiţiile unui intens bruiaj radio şi de radiolocaţie, cu suprapunerea în reţelele radio a unor convorbiri în limbile arabă şi engleză, iar eşaloanele superioare ne-au informat insuficient asupra situaţiei din raioanele în care se executau misiunile;
• Navele au acţionat cu multă temeritate, dincolo de prevederile regulamentelor, apropiindu-se foarte mult de ţintele navale în scopul identificării denumirii navelor, pavilionului şi a portului de înmatriculare;
• Deşi au acţionat în condiţii de incertitudine, toate echipajele au dat dovadă de supremă responsabilitate.

Şeful de stat major, CR 2 Aurelian Prodan, completează:

• Ordinul de ieşire pe mare, transmis într-o formă şi manieră mai puţin folosite, ne-a luat prin surprindere, iar formularea sa ciudată – „Iese cine poate în cel mai scurt timp posibil” a fost neobişnuită;
• În toată perioada ieşirilor pe mare s-a căutat permanent să se prevină apariţia confuziilor şi lovirea navelor proprii între ele. Această formă de cooperare realizată cu mijloace mai puţin academice, dar cu un consum nervos substanţial, a dat rezultate.[2]

Divizionul 126 VTM a fost şi el implicat în acţiunile din decembrie 1989.[3]

Viceamiral Virgil Stoica: Pe timpul revoluţiei din Decembrie 1989 navele au acţionat bine, reuşind să îndeplinească toate misiunile primite cu rezultate corespunzătoare. Misiunile executate la Revoluţie: cercetarea spaţiului maritim şi aerian în zona de responsabilitate a Marinei Militare; combaterea ţintelor aeriene şi navale neidentificate; executarea supravegherii pe paralele Tuzla şi Mangalia; identificarea ţintelor navale descoperite şi raportarea acestora la punctul de comandă al Bg. 29V; participarea la apărarea portului Mangalia.

Contramiral flotilă Ion Postică: În seara zilei de 22 decembrie s-a primit ordin de punere în aplicare a Planului de apărare a portului Mangalia şi fiecare unitate a pregătit armamentul pentru tragere. De pe unele nave s-a tras, confundându-se diferite lumini de pe cer cu elicopterele. Navele Dn. 126 VTM nu au tras pentru că pe radiolocatoare nu au descoperit ţinte. Un moment deosebit de greu a fost în seara zilei de 23 decembrie, când s-a primit ordinul să ieşim pe mare deoarece portul Mangalia putea fi atacat. Zeci de nave de luptă şi auxiliare ale brigăzii de vedete şi Diviziei Maritime se îndreptau în mare viteză, pe timp de noapte, spre ieşirea din port. Faptul că nu a avut loc niciun incident în această mare aglomeraţie de nave, se datorează bunei pregătiri a comandanţilor de nave şi echipajelor. În noaptea de 24 – 25 decembrie s-a executat supraveghere pe un aliniament Est Tuzla, iar în noaptea următoare pe un aliniament Est Mangalia. Pe timpul acestor misiuni navele aveau radiolocatoarele pornite şi armamentul gata de tragere. Comandantul divizionului a dat ordin, foarte categoric, ca armamentul să se folosească numai cu aprobare. Apreciez că vedetele 207, 209, 211, 212 şi-au îndeplinit cu responsabilitate toate misiunile primite.

Toate acestea în condiţiile în care mărturiile cadrelor militare evidenţiază lipsa crâncenă de resurse din perioada 1984 – 1988. Comandor (r) Manolache Petrache: Perioada 1984 – 1988 a fost apreciată de mulţi ca fiind una cruntă. Lipsa combustibilului, cumulată cu lipsa materialelor de întreţinere şi a alimentelor, inducea un stres deosebit. Nu se mai făcea pregătire pe mare, în schimb ne acopeream cu teancuri de hârtii. „Ieşire pe mare cu nava la cheu”, lipsa activităţilor practice de folosire în luptă a navelor şi a tehnicii, indiferenţa care se instalase la mare parte din personal, au dus încet, încet la deprofesionalizarea atât a maiştrilor militari, cât şi a ofiţerilor. A fost perioada controalelor. Nu era zi în care să nu suporţi 1-2 controale, de la diferite eşaloane. Navele aveau un aspect marinăresc deplorabil. Se făceau planuri peste planuri de măsuri pentru economie de combustibil, economie de apă, economie de energie. Grav era şi faptul că lucrările de întreţinere periodică a navelor – revizii, andocări, reparaţii etc. – se făceau superficial, sau nu se făceau deloc. A fost o perioadă fără niciun fel de bucurii sau satisfacţii profesionale. Şi toate acestea pe fondul lipsurilor din familii: nu apă caldă, nu căldură, nu curent electric, raţie la zahăr şi ulei, cozi interminabile peste tot etc.[4]

Nici după revoluţie lucrurile nu au stat mai bine.[5] Comandor Manolache Petre: La început s-au alocat fonduri pentru instrucţie dar, încet, încet acestea s-au diminuat, ajungându-se la situaţia de dinainte de 1989. Au început să apară lipsuri materiale. Normele de întreţinere s-au redus. Navele au început iar să arate deplorabil. Fondurile se alocau pe priorităţi. Se căutau soluţii, dar fără succes! Ba unele „soluţii” au făcut mai mult rău decât bine. Una din aceste „soluţii” a dus la scoaterea din eficienţă a şase VTM. Cineva a „gândit” să ia motoarele principale de la şase VTM şi să le introducă la VPR. În timp s-a dovedit a fi chiar o soluţie proastă, pentru că VPR-urile, după ratarea ultimei lansări, nu au mai fost folosite deloc. Iar şase VTM au rămas cu motoarele principale cu motoresursa consumată. Piesele de schimb şi accesoriile din magazii s-au epuizat şi altele în plus nu s-au adus. Nu s-au mai executat reparaţii la tehnică. Şi încet, încet a început să se manifeste concepţia inutilităţii vedetelor torpiloare. Navele erau lăsate să „moară” şi parcă se punea în aplicare un plan sistematic de distrugere a acestora.

Câteva concluzii

VTM-urile nu s-au ridicat niciodată la nivelul VPR-urilor (cel puţin pe hârtie, probabil şi pe mare), în ciuda faptului că proiectele erau identice (o coastă în plus pentru VTM, ne spune Cristian Crăciunoiu). Viteza maximă şi autonomia, precum şi normele tactice (utilizarea armamentului pe mare montată) erau în favoarea navei sovietice. Fără nicio intenţie de a submina eforturile proiectanţilor şi constructorilor navali români, pur şi simplu nava sovietică era mai bună. Astăzi nu prea mai contează: VPR-urile au dispărut demult şi nici VTM-urile nu se simt prea bine… Două nave par să mai fie deplin funcţionale, alocate Divizionului 50 corvete (VTM 202, 204, 209), cel mai probabil în scopuri de antrenament. Cea de-a treia este cel mai probabil păstrată pentru piese, astfel cum pare să rezulte din poza de mai jos:

Tendinţe

Rusia este unul dintre cei mai mari operatori de nave purtătoare de rachete. Ultimile nave de acest tip lansate de Rusia marchează o nouă direcţie. Buyan M, Karakurt sau navele Proiect 22160 sunt în esenţă corvete purtătoare de rachete, construite în jurul rachetelor Kalibr şi P-800 Oniks lansate vertical. Navele se remarcă prin deplasamentul mărit prin comparaţie cu vechile nave purtătoare de rachete („Tarantul” de exemplu) cu consecinţa directă a unor calităţi nautice mai bune şi a unei autonomii superioare.

Cu un deplasament de aproximativ 1300 tone, cele mai mari vor fi navele Proiect 22160, prima navă a clasei – „Vasily Bykov” fiind în teste în Marea Neagră. Toate cele şase unităţi ale clasei vor face parte din Flota Mării Negre. Capacitatea de a ambarca elicoptere şi sistemul anti-aerian îmbunătăţit vor asigura capacităţi de luptă sporite prin comparaţie cu navele claselor „Buyan M” sau „Karakurt”. De altfel, o tendinţă similară a adoptat şi Germania cu ale sale K-130 „Braunschweig” care înlocuiesc navele purtătoare de rachete „Gepard”. Până acum au fost construite cinci unităţi, un contract pentru alte cinci unităţi fiind semnat anul acesta.

În aceste condiţii cred că merită să facem o comparaţie între bătrânele „Osa”, actualele Nave Purtătoare de Rachete de clasă „Tarantul” aflate în dotarea marinei şi, ceea ce ar putea fi viitorul, Proiect 21631 „Buyan M” şi K-130 „Braunschweig”.

Din tabelul de mai sus putem trage câteva concluzii:

1. deplasamentul tinde să crească în detrimentul vitezei maxime cu consecinţa directă a unor calităţi nautice mai bune. Normele tactice de utilizare a armamentului pe mare montată sunt şi ele îmbunătăţite;

2. autonomia are şi ea o tendinţă de creştere în timp ce numărul membrilor echipajului descreşte raportat la creşterea deplasamentului, cel mai probabil datorită automatizării navelor;

3. navele compensează mărirea dimensiunilor generale prin adoptarea măsurilor moderne de reducere a semnăturii radar şi infraroşu;

4. armamentul ambarcat are o rază de lovire din ce în ce mai mare astfel încât, posibilitatea de a primi informaţii de la senzori externi devine relevantă datorită nevoii de a extinde raza de descoperire a ţintelor. Noile rachete anti-navă sunt capabile să lovească ţinte terestre adăugând noi capabilităţi acestui tip de nave;

5. noile nave purtătoare de rachete beneficiază de o mult mai bună protecţie anti-aeriană comparativ cu predecesoarele sale precum şi de echipamente sofisticate de război electronic pe lângă clasicele contramăsuri;

6. aviaţia ambarcată devine din ce în ce mai importantă, indiferent că vorbim de aeronave cu sau fără echipaj.

Chiar dacă distanţele pe care navele noastre trebuie să le parcurgă pentru a proteja Zona Economică Exclusivă a României nu sunt foarte lungi, capacitatea de a face acest lucru şi în condiţii meteorologice neprielnice, pare a fi încă un argument în favoarea acestui nou tip de corvetă purtătoare de rachete, în genul „Buyan M” sau chiar „Proiect 22160”. Anexarea Crimeei ne-a adus în situaţia de a ne învecina din nou cu Rusia la Marea Neagră. Pentru că, ne place sau nu, de facto, asta este situaţia. În opinia mea, o astfel de navă ar da dovadă de mai multă flexibilitate în executarea unui număr mai mare de misiuni, inclusiv cele asimetrice, cum ar fi operarea de scafandri, capacitatea de a lansa mine marine sau operaţiuni cum ar fi Sophia, Atalanta ş.a.m.d.

---

Surse bibliografice:

https://en.wikipedia.org/wiki/Indo-Pakistani_War_of_1971#Naval_hostilities

https://en.wikipedia.org/wiki/Osa-class_missile_boat

http://www.navy.ro/despre/organizare/divizion_150/istoric.php

„Vedetele torpiloare din marina română”, pag. 181-183, Dr. Ing. Cristian Crăciunoiu, Editura Modelism, 2003

[1] „Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare”, pag. 82-85, Contraamiral de Flotilă (r) Dan Leahu, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa 2012

[2] „Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare”, pag. 127-128, Contraamiral de Flotilă (r) Dan Leahu, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa 2012

[3] „Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare”, pag. 375, Contraamiral de Flotilă (r) Dan Leahu, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa 2012

[4] „Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare”, pag. 372, Contraamiral de Flotilă (r) Dan Leahu, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa 2012

[5] „Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare”, pag. 375, Contraamiral de Flotilă (r) Dan Leahu, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa 2012