Definiţie[1]

Loch-ul (engleză: log, maritime log, chip log) este un aparat de navigaţie folosit pentru măsurarea directă sau indirectă a vitezei navei. Primele tipuri de loch nu măsurau direct viteza navei ci distanţa parcursă într-un interval de timp dat.

Origine[2]

Loch-ul pare să fie invenţia portughezului Bartolomeu Crescencio care l-a proiectat către sfârşitul secolului al XV-lea, începutul secolului al XVI-lea, o perioadă ce corespunde cu epoca marilor descoperiri geografice ale portughezilor.

Tipuri de loch

Prima menţiune a loch-ului olandez datează din 1623. Loch-ul olandez[3] sau improvizat nu era decât o simplă bucată de lemn ce se arunca spre prova, după care doi observatori notau ora exactă a trecerii sale prin dreptul a două repere de pe punte aflate la o distanţă cunoscută. Prin împărţirea distanţei la timpul cronometrat se obţinea viteza navei.

Una din primele descrieri ale loch-ului clasic este făcută în cartea „Regiment for the sea” de William Bourne în 1574.[4]

Loch-ul clasic, denumit şi ordinar[5], constă dintr-un sector de lemn, denumit barca loch-ului, lestat cu plumb la partea inferioară şi legat cu o labă de gâscă la o saulă engleză având noduri la anumite intervale. Pentru a măsura viteza, se aruncă barca loch-ului în apă şi se filează saula până când peste copastie trece o fâşie de astar, denumită semn, care se află la o astfel de lungime de saulă încât tracţiunea să fie orizontală. Lungimea saulei cuprinsă între laba de gâscă şi semn se numeşte lungime moartă sau lăsătură. În momentul în care semnul trece peste copastie se răstoarnă un nisipar (de regulă de 15 sau 30 de secunde). După scurgerea nisipului, se dă stop şi se determină, în funcţie de numărul de noduri de pe saulă (care, de obicei, se găsesc la o distanţa de 14,53 m unul de altul), viteza navei. De aici derivă şi nodul ca unitate de măsură pentru viteză, precum şi expresia „A fila (x) noduri”.

O evoluţie a loch-ului classic este loch-ul mecanic[6] care constă într-o elice ataşată cu un capăt de saulă engleză la o piesă, denumită peşte, de la care o altă saulă engleză transmite – în scopul uniformizării – rotaţia elicei la un volant, iar de la acesta la un contor de mile marine, fixat cu piciorul la o talpă de pe coronament[7]; uneori el este însă fixat la un tangon scurt aşezat într-un bord, în dreptul comenzii, pentru a putea fi văzut.

Unele tipuri de loch mecanic sunt echipate şi cu un sistem de transmisie electrică la un repetitor din comandă.

Mai sunt şi alte tipuri de loch-uri: de fund (prevăzut cu o elice care angrenează un motor electric, viteza fiind determinată prin măsurarea intensităţii curentului electric), de presiune (utilizează un tub Pitot şi un sistem de burdufuri viteza fiind determinată prin măsurarea diferenţei dintre presiunea statică şi cea dinamică), electromagnetic, cu paletă sau fals.

Navigaţia cu ajutorul loch-ului. Nodul

Corecţia loch-ului[8] se exprimă în procente şi presupune valoarea cu care trebuie corectată indicaţia loch-ului pentru a afla distanţa adevărată parcursă de navă. Acest lucru se întâmplă pentru că loch-ul poate prezenta erori de măsurare datorate curenţilor maritimi sau pur şi simplu din cauza direcţiei valurilor. În mod normal, instrumentele se etalonează prin raportare la diferite repere fixe de la uscat. Şi la Marea Neagră există astfel de balize speciale pentru etalonarea diferitelor instrumente, la sud de Tuzla.

Există metode de navigaţie care se bazează în principal doar pe utilizarea loch-ului şi a compasului, navigaţia estimată[9]. Practic, prin calcularea distanţei parcurse într-o direcţie „x” indicată de compas şi trecerea acesteia pe hartă în mod regulat se poate determina punctul navei. Navigaţia estimată este o metodă destul de simplă de a determina punctul navei, atât în cazul navigaţiei maritime cât şi în cazul navigaţiei costiere. Totuşi, acest lucru este posibil cu mai multă precizie în cazul navelor cu propulsie mecanică pentru că acestea au o tendinţă mult mai redusă de a deriva de la drum, spre deosebire de un velier, de exemplu.

Cu această ocazie am vazut şi care este originea nodului, ca unitate de măsură a vitezei pe mare. Nodul este echivalentul unei mile marine care are o lungime de 1852 m şi reprezintă un minut de grad[10].

---

Surse bibliografice:

[1] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 304, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Chip_log#Origins

[3] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 304, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Chip_log#Origins

[5] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 304, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[6] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 304, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[7] Coronament: intersecţia tabloului (oglinzii) pupa cu puntea. Dacă nava are parapet pupa, coronamentul este copastia acestuia.

[8] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 137, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006

[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Naviga%C8%9Bie_maritim%C4%83#Forme_de_naviga%C8%9Bie

[10] https://ro.wikipedia.org/wiki/Mil%C4%83_marin%C4%83