Context
În secolul al XV-lea Marea Neagră devine lac turcesc, toate centrele şi porturile importante intrând sub controlul otomanilor.
Pentru principatele româneşti, pierderea Chiliei şi a Cetăţii Albe are consecinţe economice şi militare deosebit de grave: se pierd surse importante de venituri la bugetul ţării dar şi accesul direct la Marea Neagră.
Începând cu secolul al XVI-lea, principatele româneşti intră într-un declin economic şi militar care se accentuează o dată cu trecerea anilor; influenţa şi amestecul otomanilor în politica lor internă creşte semnificativ.
Marea Neagră fiind „pacificată”, otomanii îşi îndreaptă atenţia către Marea Mediterană. Numeroase campanii au loc de-a lungul secolului al XVI-lea, cu câteva bătălii marcante, aşa cum au fost cea de la Preveza, din 27 septembrie 1538 sau cea de la Lepanto, din 7 octombrie 1571.
Este apogeul puterii maritime a Imperiului Otoman: numeroase șantiere navale, echipaje instruite, comandanţi străluciţi şi cartografi excelenţi. Toate conduc la dominaţia otomană a Mării Mediterane (şi nu numai) din acest secol, căreia creştinii îi fac faţă cu foarte mare greutate.
Concomitent cu decăderea principatelor româneşti creşte puterea cazacilor zaporojeni din regiunea situată în zona fluviului Nipru, în aval de pragurile acestuia – Zaporojie şi care, în mare, cuprinde teritoriul aflat între Bug și Marea Azov, de la vest la est și între Peninsula Crimeea și vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord.
Cazacii
Cazacii erau un amestec de diferite naţii: ucrainieni, moldoveni, munteni, ruşi etc., oameni îndrăzneţi şi viteji, trăind mai mult din război şi pradă, decât din îndeletniciri paşnice[1]. Până la constituirea primului stat căzăcesc în 1648, în principiu, cazacii ascultau de polonezi, fiind vasalii acestora. Aşezarea lor în proximitatea principatului Moldovei a condus, evident, la numeroase relaţii şi interacţiuni între cele două regiuni, uneori paşnice, alteori conflictuale.
Cazacii s-au implicat în numeroase conflicte. De pildă, Ioan Vodă „cel Cumplit” (1572 – 1574) a apelat la ajutorul zaporojenilor, 1200 de cazaci fiind angajaţi în serviciul său în martie 1574, când s-a hotărât să se împotrivească solicitării otomanilor de a dubla plata haraciului. Aceştia au fost alături de voievodul moldovean în campania sa din 1574, participând activ la asediul Brăilei, Chiliei şi Cetăţii Albe. Tighina a fost şi ea atacată. Pe parcursul campaniei, un nou corp de 600 de cazaci s-a adăugat celor 1200 de la început. Curând, aceştia „scoborâră în şăicele lor iuţi Nistrul şi atacară Cetatea Albă”[2].
Nu vreau să mă lansez în speculaţii, dar este destul de improbabil ca Ioan Vodă să nu fi avut la dispoziţie propriile şăici, asemeni cazacilor. După asediul Brăilei, oastea sa a plecat la Chilia. Ori cel mai scurt şi mai rapid drum era pe apă, nu pe uscat. Până să dobândească domnia, voievodul moldovean umblase mult, şi în Apus, şi în Răsărit, ba ajunsese la un moment dat chiar şi în insula Rodos, în exil fiind. Era un om umblat pentru acele vremuri. Armata sa avea numeroase tunuri, semn că Ioan Vodă era la curent și aprecia noutăţile în materie de armament. Mi-e greu să cred că domnitorul nu a înţeles valoarea mijloacelor de navigaţie, chiar dacă n-a avut timpul necesar încropirii unei marine militare, aşa cum probabil că a avut Ştefan cel Mare.
Mijloacele de navigaţie şi raidurile la Marea Neagră
Cazacii erau deopotrivă buni luptători atât pe uscat, cât şi pe mare. Datorită specificului navigaţiei prin pragurile Niprului, aceştia au dezvoltat un tip de navă propriu: ceaica. Denumirea este asemănătoare cu şaica, cel puţin din punct de vedere al pronunţiei, fără ca asta să altereze originalitatea ceaicăi. De altfel, se pare că termenul de şaică era folosit în trecut pentru o mare varietate de tipuri de nave și ambarcațiuni.
Conform dicţionarului citat[3], termenul de ceaică provine din rusescul „ceaika” însemnând „pescăruș”. Era o ambarcațiune cu rame și o velă, folosită preponderent în secolele XV – XVI de către cazacii din Zaporojie în Marea Neagră și în Marea Caspică precum și la incursiunile lor pe coasta Anatoliei.
Navele aveau un deplasament de până la 100 tone, lungimea de maxim 18 m, lăţimea de 3,7 m şi un pescaj de 1,5 până la 3 m. Era prevăzută cu un catarg, o velă pătrată, 10-15 rame în fiecare bord și o cârmă în formă de ramă (sau două rame, una în prova și alta în pupa), ramele fiind propulsorul principal al navei. Putea lua la bord între 2 şi 4 tunuri.
Având în vedere că atât prova cât și pupa aveau aceeași formă, cel mai probabil, cazacii nu schimbau direcția de mers a navei prin întoarcere, folosind rama-cârmă, ci pur și simplu prin inversarea direcției în care vâsleau. Faptul că aveau două rame-cârmă, una la prova și una la pupa, nu face decât să susțină această concluzie. În luptă, când se foloseau preponderent ramele, această caracteristică sporea foarte mult capacitatea de manevră a ceaicăi, prin schimbarea instantanee a direcției de marș.
Inventivi, cazacii foloseau legături de papură aruncate în afara bordului, prinse cu parâme. Ele fereau ceaica de a ambarca apă, iar în treceri stâncoase jucau rolul de baloane. Fundul era format dintr-un singur trunchi de copac scobit[4].
Chiar dacă din punct de vedere al arhitecturii navale era relativ primitivă, ceaica era extrem de bine adaptată mediului ei natural, pragurile Niprului. Cazacii foloseau şi alte tipuri de nave cum ar fi baidacul, o navă puntată, cu un catarg și vele, lungă de circa 36 m.
Cu timpul, cazacii au devenit din ce în ce mai îndrăzneţi, fiind singurii care au contestat supremaţia otomană în Marea Neagră (cel puțin până la apariția rușilor), devenind subiect de fricţiuni permanente între suzeranii lor polonezi şi otomani. Astfel, cazacii au iniţiat numeroase raiduri împotriva oraşelor otomane de coastă. Au atacat chiar şi Istanbulul semănând panica printre turci. Navigau şi atacau în grupuri de zeci de ambarcațiuni, ceaica fiind mai ușoară, mai manevrabilă și mai rapidă decât galerele otomane.
Prin urmare, avem numeroase referiri cu privire la atacurile acestora de la cronicarii otomani, din care citez:
„La 1 saban 1030 (21 iunie 1621)[5] 60 de bărci căzăceşti se adună sub Mesivri şi apoi devastează şi incendiază orasul Ahioli din Bulgaria.”
Dintre evenimentele anului 1623[6] este amintită ocuparea localității Yeni-Koy (un cartier din Istanbul) de către cazaci: „cazacii au atacat strâmtoarea Bosforului, ceea ce nu se pomenise până atunci, devastând cartierul zis Yeni- Koy.”
O bătălie navală în Marea Neagră a secolului al XVII-lea
Otomanii au iniţiat mai multe campanii împotriva flotelor căzăceşti. Una dintre ele s-a desfăşurat în toamna anului 1625, de data aceasta turcii fiind victorioşi, fapt evidențiat şi de cronicarii lor.
Kiatip Celebi ne-a lăsat o descriere detaliată a campaniei[7]:
Anul 1625 – înfrângerea cazacului în lupta de la Kara-Harman (n.a. în zona comunei Vadu)
Mai înainte, capudanul (kapudan) Regep pașa, ieșind cu 43 de galere (kadirga) și cu kalite în Marea Neagră ajunse la Varna de sărbătoarea sacrificiilor (yid adha). Aici, fiind ceartă între ieniceri și gebegii, leagănele lor s-au stricat. A doua zi, având loc un divan, au fost spânzuraţi doi gebegii. De acolo, mergând prin Caliacra, Balcic, Mangalia, Kara-Harman, Sulina, Chilia și strâmtoarea Akkerman, au ajuns în faţa localităţii Kîl-Burun. Când au întrebat populaţia despre situaţia șăicilor căzăcești, ea a răspuns: noi am văzut peste 300 de șăici care umblau pe aceste ţărmuri, dar am auzit că au plecat spre Trapezunt… Timp de o lună și jumătate, stând în faţa Oceakovului, s-au ridicat ca să umble și pe ţărmul Rumeliei. Sosind în faţa Kara-Harmanului și pe când plecaseră la 7-8 mile în largul mării, georgianul (gurgi) care era la capătul corăbiei amiralului a dat de știre că s-au văzut vase (kose). În limba lor „koseler” fiind șăici încărcate cu cazaci, gloata ridicându-se în picioare s-a pregătit pentru luptă. Dar din 43 de galere, se găseau în jurul amiralului numai 21 și vâslașii rămași în urmă erau slabi. Vântul nu sufla, rămașii în urmă abia au ajuns. Afurisiţii de cazaci, văzând corăbiile turcești împrăștiate, au spus: „vântul nu suflă, să nu pierdem ocazia” și au inaintat; „dacă este vânt, atunci o sută de șăici nu pot face faţă unei galere. Însă, pe timp fără vânt, o șaică poate lupta cu o galeră”. Dintr-un număr de 23 de galere, numai nouă erau vase de ieniceri. Cazacul, îngâmfându-se, a lansat pentru fiecare galeră câte 20-30 de șăici. În fiecare se găseau câte 50 de pușcași ghiauri. Au înaintat și s-au apărat de galere. Au renunţat la viaţă şi tare s-au luptat, dar turcii nu mai puteau să reziste. Între timp însă, suflând un vânt prielnic, făcu ca flota turcă să fie aşa de victorioasă încât și îngerii din cer s-au mirat de furia războiului.
În sfârşit, din 350 de şăici căzăceşti, au scăpat cu fuga abia vreo 30, celelalte au fost scufundate. Au murit mulţi dintre cazaci şi mulţi au fost răniţi. Au fost capturate 172 de vase căzăceşti, multe fiind scufundate; de asemenea, au fost luaţi 781 de prizonieri vii; socoteala morţilor şi răniţilor nu se ştia. O astfel de victorie mare n-a mai fost pe Marea Neagră. Apoi, când au venit la Balcic, a suflat un vânt potrivnic şi s-au distrus patru vase. Restul flotei, întorcându-se cu sănătate, în luna noiembrie 1625 a intrat la arsenalul amiralităţii. Prizonierii și șăicile fiind prezentate suitei împărăteşti, fiecare a fost cinstit după rangul său, fiind căftănit.
La sosirea lui Zulfikar aga, imbrohorul hanului din Crimeea, Mehmed Ghirai cere construirea a două cetati pe apa Oceakovului spre a stăvili năvala cazacilor.
Spre a construi, de asemenea, înca una, să fie însărcinat să meargă într-acolo cu flota. Şi mergând în acea primăvară, înainte de Rzuz-i Hîzr (23 aprilie 1626), se apucă să construiască. De asemenea, s-au trimis porunci voievozilor Ţării Româneşti şi Moldovei să procure materialele necesare și ei înșiși, mergând, să slujească acolo.
Desfiinţarea, defterdariatului Dunării și înfiinţarea celui de Oceakov, în interesul imperiului.
Kiatip Celebi, cronicar turc
În loc de sfârșit
Cred că se poate spune că, în secolul al XVI-lea, galera era regina mărilor. A lumii mediteraneene mai precis. Însă velierele începeau să câştige teren în detrimentul galerelor: nu aveau nevoie de vâslaşi numeroşi şi puteau ambarca mult mai multe tunuri decât o galeră, iar tunurile începeau să fie din ce în ce mai importante în luptele navale.
Galera[8] era joasă la apă, lungă (până la 47 m) şi îngustă (circa 6 m). Pescajul era de 2 până la 3 m. Era radical diferită de aşa numitele nave rotunde datorită raportului lungime/lăţime. Avea două catarge, fiecare fiind înzestrat cu câte o antenă sau o vergă de care se învergau velele triunghiulare.
Calităţile nautice erau cel mult… mediocre. De altfel, din relatarea lui Kiatip Celebi reiese că amiralul Regep pașa a urmat preponderent un drum costier, acest mod de a naviga cu coasta la vedere fiind numit cabotaj. Iar după victorie, patru nave (ce-i drept nu ni se spune dacă acestea erau sau nu galere) au fost pierdute la Balcic din cauza vântului potrivnic.
Erau dotate cu până la 5 tunuri amplasate în castelul prova și care aveau un câmp de tragere limitat la direcția de marș a navei, după cum se vede și în poza de mai jos.
Turcii au adoptat velierele (galioanele) mai târziu, de-abia din secolul al XVII-lea. Flotele islamice mai foloseau galiote, fuste şi mahoane. Să nu ne mire deci prezenţa covârşitoare a kadirgelor (galerelor) în flota amiralului Regep paşa.
În ceea ce priveşte modul în care se luptau formaţiile de galere, ei bine, semăna destul de mult cu ciocnirile de la uscat, în linie de front. Fiecare flotă era alcătuită din centru şi aripi, spijinindu-se în general cu una din aripi pe coastă şi dispunând de o rezervă în spatele frontului. Tunurile se descărcau în timpul marşului de apropiere, marş urmat de o luptă de abordaj navă cu navă sau, după caz, a unei singure nave împotriva mai multora. Din acest motiv, al luptei de abordaj, galerele aveau de obicei soldaţi la bord (ieniceri) care urmau să cucerească galera adversă.
Citind relatarea de mai sus putem observa că şi bătălia navală de la Kara-Harman a urmat acelaşi tipic, specific luptelor cu galere. Bătălia s-a dat în proximitatea coastei iar cazacii au încercat să surprindă galerele otomane dispersate și dezorganizate și să le atace folosind mai multe ceaice (20 – 30 ne zice cronicarul) la o galeră.
De asemenea, tot cronicarul ne-o spune, se pare că galerele otomane erau veliere mai bune decât ceaicele, chiar dacă galerele, ca tip de navă, nu erau tocmai renumite pentru aceste calități. Putem concluziona că, probabil, ceaica era chiar un velier mai slab decât galera.
Una peste alta, din bătălia navală descrisă de Kiatip Celebi ne putem face o idee destul de bună asupra principalilor beligeranți din Marea Neagră, asupra principalelor nave de luptă dar și asupra modului în care se purtau luptele navale în secolul al XVII-lea.
Nicolae
Surse bibliografice:
[1] “Istoria românilor. III. De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601 – 1821)”, pag. 68, Constantin C. Giurescu, Editura All, 2013
[2] “Istoria românilor. II. De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul”, pag. 148 – 150, Constantin C. Giurescu, Editura All, 2013
[3] „Dicţionar enciclopedic de marină”, pag. 108, coordonator Comandor (r) Anton Bejan, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006
[4] “Istoricul navei”, pag. 223 – 224, B. Kozlowski, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
[5] “Cronici turceşti privind ţările române”, Volumul II, pag. 76, Mihail Guboglu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1974
[6] “Cronici turceşti privind ţările române”, Volumul III, pag. 67, Mustafa A. Mehmet, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980
[7] “Cronici turceşti privind ţările române”, Volumul II, pag. 88 – 89, Mihail Guboglu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1974
[8] „Războaie pe mare în veacul al XVI-lea – Preveza şi Lepanto”, pag. 13-18, Nicolae Koslinski, Editura Militară, Bucureşti, 1991
mihaistoian :
Un articol foarte, foarte interesant! Istorie si navigatie! Parca citesc ,,Corsarul” lui Radu Theodoru! Aferim, captain!
rnhs :
Multumesc, Mihai! Ma bucur ca ti-a placut! Va mai fi curand un articol similar, de data aceasta despre capacitatile navale ale principatelor romane. Dar mai necesita putina documentare… 🙂
Marius B :
Foarte frumos povestit; una din cele mai placute lecturi de pana acum, mai ales ca mai tot ce am citit este nou pentru mine, Chiar nu avem idee despre ce si cum se intampla la Marea Neagra in perioada aia. Inteleg ca Marea Neagra era pacificata si nu erau amenintari majore ramase care sa justifice mentinerea unor forte in zona, dar traiesc cu impresia ca si importanta porturilor si traficului scazuse.
rnhs :
Dupa dezmembrarea imperiului mongol drumul matasii s-a inchis si valoarea schimburilor comerciale a scazut semnificativ. Tarile romane aveau schimburi comerciale preponderent cu turcii, ce ramanea dupa ce luau turcii ce aveau nevoie, mergea si in alte parti.
Lumea din acea vreme era totusi mai cosmopolita decat ne imaginam noi.
Iar pe masura ce rusii si austriecii devin mai puternici, lucrurile incep sa schimbe si pe la noi, chiar daca va creste si frecventa razboaielor purtate pe teritoriul nostru, cu consecintele de rigoare.
Am gasit informatii conform carora chiar si atunci existau negustori din tarile romane care trimiteau marfuri in Mediterana, cu nave dar nu mi-e inca destul de clar daca erau ale lor sau navlosite de la turci. Mai am de studiat… 🙂
P.S. Da, povestesc frumos cronicarii turci si putem afla multe de la ei.
Dinu :
foarte, foarte interesant
rnhs :
Multumesc Dinu!
dan/ :
De ce oare ceaica îmi aduce aminte de nava vikingilor ?
Soluții similare la aceeași problemă, sau moștenire tehnică?
rnhs :
In opinia mea, ambele ipoteze sunt corecte. In acea perioada constructorii nu intocmeau planuri pentru navele pe care le faceau, mestesugul se transmitea „din tata-n fiu”. Se gasesc influente vikinge inclusiv in constructiile navale autohtone, e un articol aici, pe site, despre panzarul moldovenesc. In Evul Mediu a existat acel drum de la varegi (vikingi) la greci si, mai apoi, drumul comercial dintre Marea Baltica si Marea Neagra (Tarile Baltice, Polonia, Moldova) care ar putea fi explicatia influentelor nordice in evolutia constructiilor navale din zona.
Pe langa cele de mai sus, in cazul cazacilor se adauga si cerintele datorate mediului in care ceaica naviga si anume, pragurile Niprului.
Tot citind pe subiect am ajuns la concluzia ca lumea circula destul de mult in acele perioade, contrar a ceea ce credem noi.
mihaistoian :
Nicolae, influenta vikinga(varega) este evidenta
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/expansiunea-vikinga-in-estul-continentului-european
Inainte de a ajunge in Anglia, vikingii controlau estul continentului european si au incercat si cucerirea Constantinopolului de trei ori!
rnhs :
Mno, putem spune ca i-am avut de profesori pe cei mai buni… 🙂
mihaistoian :
Doar ca invataturile s-au mai diluat in timp!!!
rnhs :
Evident! In plus, au aparut si alte influente. Sau, de fapt, ele au fost acolo mereu, fie ca au fost grecesti, italiene sau turcesti. A fost mereu un amalgam de influente din care a luat fiecare ce a considerat a fi mai bun.