Sau, altfel spus, flota României în anii ’50, aşa cum apărea ea în ochii duşmanului de clasă, Statele Unite ale Americii.
Informaţiile cuprinse în acest articol sunt culese de Central Intelligence Agency sau, pe scurt, CIA. Agenţia, ca orice serviciu de informaţii ce funcţionează într-o democraţie, a început să desecretizeze documentele mai vechi de 50 de ani şi le-a pus la dispoziţia publicului.
Dar să revenim la flota noastră… După momentul 23 august 1944, flota României a fost realmente desfiinţată, navele fiind confiscate iar oamenii trimişi acasă sau în lagărele de concentrare. Momentul extrem de dureros a survenit în data de 5 septembrie 1944, înaintea zorilor, între orele 03:30 şi 04:30.[1] Raportul căpitanului Grigore Ciolac, comandantul grupului de submarine este elocvent:
Către ora 04:45 elemente de infanterie marină încadrate de ofiţeri şi având şef un amiral, au intrat la bordul celor două submarine şi la nava bază dezarmând ofiţerii sub ameninţarea de a fi împuşcaţi în caz de nesupunere.
Motivaţia sovieticilor pentru această acţiune este halucinantă şi vorbeşte despre un complot fascist al ofiţerilor români, revolte ale marinarilor noştri şi chiar despre colaborarea cu germanii în cazul scufundării a două nave, una românească şi una sovietică, după momentul 23 august. Aceeaşi germani pe care tot noi îi scosesem din Constanţa…
Merită menţionate şi câteva momente hazlii, povestite posterităţii chiar de către cei implicaţi:
Ca în multe împrejurări tragice din punct de vedere moral, şi-au găsit loc şi momente hazlii. Aspirantul Alexandru Grecov de pe „Rechinul” a fost scos grabnic din sală pentru a fi dus la submarin să dezamorseze „grenada” găsită de sovietici pe masa din postul de comandă. Ajungând la bord, ofiţerul român a pus mâna pe „grenadă”, sovieticii din jur au sărit speriaţi în lături. Nu era însă decât instrumentul modern german „rechenschuber”, o abacă metalică telescopică folosind la obţinerea aproximativă dar rapidă a punctului astronomic de pe submarin. După explicaţie, aspirantul Grecov s-a putut întoarce – tot escortat – în sala adunării.
Până la semnarea armistiţiului pe 12 septembrie 1944, sovieticii „preluaseră” deja patru distrugătoare, două torpiloare (unul fusese scufundat în portul Constanţa în timpul atacului aerian sovietic din 20 august), trei canoniere, două submarine, două puitoare de mine, o navă bază, şapte vedete torpiloare, trei vânătoare de submarine, trei pontoane armate, o navă şcoală, 16 nave auxiliare, adică aproape toată flota maritimă a României. Cea fluvială a avut o soartă similară. „Preluarea” a inclus şi combustibilul, materialele şi muniţiile găsite de sovietici prin depozitele marinei, în valoare totală de 14 miliarde lei.[2]
Restituirea navelor s-a făcut în două etape principale.
Prima, la 12 octombrie 1945, când la Galaţi au fost înapoiate 23 de nave: distrugătoarele de tip „M” – „Mărăşeşti” şi „Mărăşti”, canonierele „Ghiculescu” şi „Stihi”, torpiloarele „Zmeul” şi „Sborul”, submarinul „Delfinul”, cele şase vedete torpiloare tip „Power”, trei vedete fluviale de siguranţă, o vedetă blindată şi şase nave auxiliare.
În ceea ce poate fi socotită o etapă intermediară, la 27 mai 1946 a fost restituită cu mare fast, la Constanţa, nava şcoală „Mircea”.[3]
A doua etapă a survenit la 12 august 1951 când au fost restituite distrugătoarele de tip „R” – „Regina Maria” şi „Regele Ferdinand”, submarinul „Rechinul” şi cinci monitoare.
Conform surselor disponibile în biblioteca personală, citate în acest articol, nu au mai fost restituite niciodată nava bază „Constanţa”, puitorul de mine „Amiral Murgescu”, crucişătorul auxiliar „Dacia”, vedeta torpiloare „Viscolul”, canoniera „Dumitrescu” şi submarinul „Marsuinul”.[4]
Ceremoniile de restituire se desfăşurau într-o notă suprarealistă, Gheorghe Tătărescu afirmând cu ocazia unei ceremonii:
Cred că este pentru prima oară în istoria războiului când învingătorul restituie învinsului armele cu care i-a adus moartea şi pustiirea. Miracolul a fost cu putinţă graţie prieteniei sovieto-române.[5]
Iar aici se termină istoria spusă de cărţile din bibliotecă şi începe istoria spusă de rapoartele informative ale CIA. Primul raport pe care l-am găsit este datat 9 iulie 1953 şi mi-a produs prima surpriză de proporţii.
Astfel, am aflat că, la acea dată, marina militară română era compusă dintr-un crucişător greu – „Amiral Isakov” (CC-9), un crucişător uşor – „România Liberă” (C-4), patru distrugătoare – cele cunoscute deja, tip „M” şi tip „R”, acum numerotate D-1, D-2, D-3 şi D-4, opt submarine! – S-1 „Delfinul”, S-2 „Rechinul”, S-3 „Marsuinul”, S-10, 11, 13, 15 – de tip „CB-Caproni” rămase de la italieni după ieşirea lor din război şi S-21, un submarin sovietic de tip M-II, cedat de URSS României în martie 1953. Lista continuă la fel de surprinzător, o puteţi vedea mai jos.
CIA-RDP80-00810A001700280003-0Descrierea făcută de americani crucişătorului greu „Amiral Isakov” corespunde navelor de clasă „Kirov” din care făcea parte şi o mai veche cunoştinţă a României, crucişătorul „Voroşilov”. Crucişătorul uşor „România Liberă” pare să fie, conform descrierii din raportul CIA, crucişătorul italian „Emanuele Filiberto Duca d’Aosta”, o navă care după încheierea războiului a ajuns în Marea Neagră, în proprietatea URSS. A fost rebotezată „Kerci” şi a servit până prin anii 1960. Raportul susţine însă că nava italiană ar fi fost vândută României, probabil la începutul anilor 1950.
Surpriza de mai sus este depăşită doar de aceea a revederii unor nave pe care istoria românească le dăduse pierdute: „Marsuinul” şi „Amiral Murgescu”. Mai mult decât atât, sovieticii par să fi dezvoltat după terminarea războiului o nouă clasă de puitoare de mine având ca model nava „Amiral Murgescu”.
Evident, este posibil ca americanii să fi considerat navele ca fiind româneşti când ele de fapt erau sovietice în continuare în ciuda informaţiilor privind vânzarea crucişătorului şi cedarea submarinului. Din păcate nu sunt disponibile şi poze.
CIA-RDP81-01036R000100090080-4Dintr-un alt raport, distribuit celor interesaţi în 11 ianuarie 1954, aflăm ce nave puteau fi văzute în acea perioadă în portul Constanţa. Aflăm că sovieticii menţineau permanent la Constanţa trei canoniere de aproximativ 300 t, dotate cu două tunuri de 75 mm, trei de 37 mm şi patru mitraliere de 20 mm.
Pe lângă acestea se mai găseau în port nouă până la 12 vedete torpiloare, de tip „Power” sau de tip sovietic. Regăsim şi vechile vânătoare de submarine – „KFK” germane, nouă sau zece şi, alături de ele, vechile nave româneşti: „Mircea”, „Mărăşeşti” într-o versiune inedită de dotare cu armament artileristic – două tunuri de 88 mm, patru tunuri AA de 37 mm şi un tun cvadruplu de 20 mm, „Stihi”, „Ghiculescu” şi, din nou surpriză, „Dumitrescu” şi ele cu armamentul actualizat, având un tun de 45 mm la prova şi unul identic la pupa, două tunuri de 37 mm şi unul de 20 mm. Regăsim şi torpilorul „Sborul”, un vechi prieten despre care am mai vorbit pe site.
CIA-RDP80-00810A007600120006-2Ultimul raport priveşte organizarea portului Constanţa şi datează din 12 august 1955, ocazie cu care ne revedem cu vechi prieteni: două distrugătoare de tip „R”, un distrugător de tip „M”, două canoniere, probabil „Ghiculescu” şi „Stihi”, dar şi cu unii noi: revin puitoarele de mine de tip „Amiral Murgescu” – trei unităţi, fără „Murgescu” însă, şi un distrugător de provenienţă sovietică, asemănător celor de tip „Gnevny” dar mai mic, circa 1000 t, de altfel singurul dotat cu radar.
CIA-RDP80-00810A007500810007-6În încheiere, aflăm dintr-un alt raport al CIA din 27 iulie 1955 că navele noastre sunt bine întreţinute şi ies pe mare des, probabil pentru antrenamente, însă nu sunt dotate cu echipamente electronice moderne – radare. Motivele sunt evidente. Americanii mai remarcau şi faptul că forţele navale române nu se antrenau niciodată proaspeţii aliaţi.
Nicolae Hariuc
Surse:
[1] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. III (1944 – 1945), pag. 217, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997
[2] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. III (1944 – 1945), pag. 232, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997
[3] „Glorie şi dramă – Marina regală română 1940 – 1945”, pag. 229, Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000
[4] „Marina română în al doilea război mondial”, Vol. III (1944 – 1945), pag. 329-330, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997
[5] „Glorie şi dramă – Marina regală română 1940 – 1945”, pag. 229, Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000
Eroul Bula :
Daca am fi avut crucisatoarele acelea in dotare, am fi stiut pana acum. As paria ca sursa lor de informare era controlata de autoritatile romane si / sau de sovietici. Altfel nu poti explica cum vedeau ei in dotarea Romaniei nave care nu s-au mai intors din URSS. Ii intoxicau la greu, trecand in dotarea Romaniei si crucisatoarele sovietice care-si faceau veacul sau doar treceau pe aici.
Eroul Bula :
Banuiala imi este intarita de faptul ca dupa razboi rusii nu au mai construit nave din clasa Kirov. A existat un crucisator Admiral Isakov dar abia prin anii ’70 si era crucisator purtator de rachete, cu totul alta mancare de peste.
Dinu :
Si eu cred ca au confundat nave sovietice cu unele romanesti. Sau au fost victima unor intoxicari
rnhs :
Cumva, asta se poate verifica fara a face speculatii despre o perioada oricum foarte tulbure: arhivele noastre.
Ca sa speculez si eu, asa cu zice si Dinu, probabil au luat de romanesti navele rusesti. Totusi zvonul vanzarii crucisatorului poate sa insemne ca existau negocieri in acest sens. Oricum, navele astea grele nu mai apar in rapoartele ulterioare.
rnhs :
Ce ziceti de versiunea de inarmare a Marasestiului si a canonierelor post WW2?
Eroul Bula :
Rapoartele fie sunt facute de un ageamiu care vorbeste din auzite fie de o sursa compromisa (adica sub control romanesc / sovietic). In primul raport distrugatoarele (toate) apar cu 5 tunuri de 120mm, in conditiile in care clasa M a debarcat turela simpla la modernizarea din 1937-1939 iar clasa R a inlocuit, in 1943-1944, turela a doua cu un tun cal.88mm. In al doilea raport, confunda distrugatoarele M cu cele din clasa R. Clasa R avea doua lansatoare triple de torpile in axul navei. Cel mai probabil aveau un singur tun cal.88mm, instalat in 1943-1944. A se vedea diferentele de armament pe torpilorul Sborul . Cand are 2 tunuri cal.66mm, cand are un tun cal.75mm. Informatiile sunt necredibile.
rnhs :
Pe masura ce avansezi de la primul catre ultimul raport calitatea informatiilor se schimba. In bine in opinia mea. Unele rapoarte contin si poze, dar nu sunt facute publice.
Dupa ce ne-au fost restituite, toate navele au trecut prin ample procese de reparatii/modernizari. Pe distrugatoarele tip “M” erau tunuri vechi, spre deosebire de “R”, la fel tunurile de 100 de pe canoniere. Tunurile de 88 aveau mai mult sens in conditiile in care aviatia era din ce in ce mai importanta.
Informatiile nu trebuie luate ca adevarate 100%, dar nici nu le-as arunca cu farasul. Sunt un excelent punct de pornire in conditiile in care subiectul nu este tratat decat marginal in istoria romaneasca la care am avut eu acces pana acum.
Eroul Bula :
Eu discut pe ce vad. Foarte probabil, au facut ceva poze aeriene sau de la sol pentru ca reprezentarea portului pare corecta. Discutia era in privinta recunoasterii navelor si a dotarilor de la bord. Aici cred ca au bagat date din burta, au folosit informatii la mana a treia sau doar au vorbit din amintiri. Daca la monitoare sovieticii au instalat armament antiaerian propriu deoarece intentionau sa le foloseasca pe Dunare, la navele maritime nu au modificat nimic ci doar le-au dus in porturile lor. Dupa razboi si, probabil, pana la casare, navele maritime au functionat cu armamentul cu care le-a prins 23 august. In acel moment existau tunuri navale de 88mm pe distrugatoarele R si pe canoniere (pe fiecare nava cate o piesa). Singura posibilitate ca pe distrugatoare sa fie 2 tunuri de 88mm este ca, la clasa R, sa fi mutat un tun de pe canoniere ca sa fie 2. Oricum, acolo e clar confuzie intre clasele de distrugatoare. In privinta tunurilor de 45mm de pe canoniere, e putin probabil sa fi pus asa ceva, nici nu stiu daca am avut in dotare tunuri antiaeriene cal.45mm. La 23 august, canonierele aveau un tun cal 37mm si unul cal.88mm.
rnhs :
In cazul canonierelor, din cate am citit, doar Ghiculescu a avut tunul de 88, naval si AA. Toate au fost completate cu 37 si 20. In cazul canonierelor supravietuitoare, modificarile au fost ample, atat la armament cat si la mecanica si instrumente de navigatie. Canonierele, una a supravietuit pana astazi, cealalta a fost casata prin anii 2000.
La un moment dat, intr-unul din rapoarte se face referire la nave prin raportare la Janes. Da, cred si eu ca au mai zbarcit-o la armament, dar ipotezele lor merita investigate.
Cred ca i-a interesat in special electronica, radarele. Si ale noastre, cel putin atunci, la data rapoartelor, n-aveau.
Marius B :
Am reusit sa citesc articolul cu o intarziere nefireasca fata de interesul pe care-l am, dar intarzierea a fost fortata, Intrigant, inedit, si cu loc pentru un sequel. Multumim Nicolae!
rnhs :
Multumesc! Da, mai am ceva material pentru un articol, din aceeasi sursa.
Stefan Maximencu :
Nicodata nu am știut ce să cred despre spionajul vestic vs dezinformarea masivă întreprinsă de țările din Pactul de la Varsovia. Până târziu, prin 1974-1976, România era creditată cu toate distrugătoarele, monitoarele, submarinele pe care le deținuse in perioada… interbelică (în Combat Fleets of the World de la inceputul anilor 70) In perioada amintită mai sus (fiind militar in termen la marină, dragoare de radă) am avut acces la acest catalog. Era cea mai plină de haz lectură pentru noi marinarii cand aflam că nave demult tăiate la fier vechi sunt… active încă in flota României (dar de fapt,… doar în catalog!). Nu mai vorbesc de numărul celor existenta în dotare (uneori și de doua ori mai multe!). Oricum, era o sursă de a afla… istoria forțelor navale române, de a completa povestirile sefului de echipaj Țarălungă (atunci pe DR-19) despre monitoare (anterior, servise pe monitoare și ne povestea despre plindajul și puterea de foc formidabilă a celor nave)… Este imposibil azi să faci o verificare a veridicității informațiilor deținute de vestici comparativ cu situația reală, multe din ele (info) cochetează cu fantasticul (numar de nave, puterea acestora…) si, oricum, ar fi un efort perfect inutil… Cel mult, ar proba eficacitatea dezinformării… Este posibil ca aceste informații să fi fost mult peste realitate pentru a servi ca argumente în a justifica achiziția de nave tot mai multe, mai puternice și mai bine dotate ca armament și echipamente moderne de navigație, hidrolocație, etc… Cine poate ști?
rnhs :
Pentru mine a fost o lectura interesanta. In anii ’50 nu existau inca sateliti asa ca informatiile erau culese prin metode clasice. Nici la noi nu s-a scris prea mult despre perioada anilor ’50 (sau n-am avut eu acces, nu le-am cautat suficient) iar accesul la arhivele nationale pare mult mai greoi decat la arhivele occidentale, multe dintre ele digitalizate.
In anii ’50, interesul american pentru zona Marii Negre era mai redus fata de cum este astazi, ca sa dau un exemplu. Dupa WW2, Marea Neagra a devenit lac rusesc. Turcia a devenit membru NATO in ’52 parca…
Stefan Maximencu :
A propos de Combat Fleets of the World:
Si azi cand se incearcă să se reconstituie istoria forțelor navale române se mai cade în păcatul… ignoranței si se ia de bune informațiile, cifrele din acest almanah… (un forum specific…).
Ce rezultă…, nu vă pot spune!
Dar nu apelați la această sursă de informare pentru perioada 1945-1989, riscți să cădeți in plasa…dezinformării Pactului de la Varșovia!
hristoforos :
Corect