În fiecare marină militară vine un moment când navele vechi trebuie să lase locul celor noi. Tehnologia evoluează, cerințele operaționale se schimbă, iar resursele sunt limitate. Din această perspectivă, lista navelor românești care urmează să fie casate și dezmembrate în urma retragerii din serviciu nu reprezintă o surpriză. Unele și-au încheiat demult utilitatea militară și nu mai au un rol într-o forță navală modernă.
Aflăm dintr-o licitație publică având ca obiect dezmembrarea și valorificarea deșeurilor astfel rezultate publicată pe site-ul Șantierului Naval Mangalia S.A. că Forțele Navale Române au retras din serviciul activ mai multe nave:
- cazarma plutitoare „Motru”;
- nava de demagnetizare „Electronica”;
- şalupa fluvială de remorcare salvare cu nr. bordaj 597;
- şalupa rapidă de cercetare și legătură cu nr. bordaj 613;
- şalupa rapidă de cercetare și legătură cu nr. bordaj 665;
- cazarma plutitoare „Olănești”;
- nava de dragaj maritim cu nr. bordaj 24 – „Locotenent Remus Lepri”;
- şalupa maritimă de comandament „Rândunica”;
- şalupa de remorcaj și salvare cu nr. bordaj 574;
- ținta rachete navă-navă;
- nava hidrografica cu nr. bordaj 112 „Eugen Stihi”;
- ținta navală 36 m.
Din lista de mai sus mi-au atras atenția două nave: dragorul Lt. Remus Lepri și nava hidrografică Eugen Stihi. În cazul dragorului lucrurile sunt destul de clare iar retragerea sa apare ca o consecință firească a modernizării capacităților de luptă împotriva minelor. În ultimii ani, Forțele Navale Române au introdus în serviciu două vânătoare de mine moderne din clasa Sandown, fostele HMS Blyth și HMS Pembroke, transferate de Royal Navy și devenite în marina română Sublocotenent Ion Ghiculescu și Căpitan Constantin Dumitrescu. Aceste nave sunt echipate cu sonare moderne și sisteme dedicate identificării și neutralizării minelor marine, reprezentând un salt tehnologic semnificativ față de generația anterioară de dragoare. Prin urmare, retragerea din serviciu a dragorului Lt. Remus Lepri este ușor de înțeles.
Prezența pe listă a canonierei Lt. Cdor. Eugen Stihi mi-a lăsat un gust amar, chiar dacă dezmembrarea sa era cumva previzibilă. Asta pentru că vorbim despre una dintre puținele nave militare românești care au reușit să supraviețuiască mai mult de un secol.
Această navă a fost în serviciul marinei române timp de aproape 90 de ani, fiind retrasă din activitate abia în 2004. Foarte puține nave militare construite în perioada Primului Război Mondial au avut o carieră atât de lungă și au ajuns până în secolul XXI. Privită din această perspectivă, Eugen Stihi este mai mult decât o navă. Este un martor material al istoriei maritime românești. Iar când o astfel de navă dispare, nu se pierde doar o platformă navală scoasă din uz, se pierde o parte din legătura directă cu trecutul.
Salvată de mai multe ori, dar niciodată cu adevărat
Paradoxal, povestea Eugen Stihi este și povestea unor salvări repetate de care subsemnatul nu este complet străin.
După retragerea din serviciu, nava a fost destinată inițial dezmembrării. În perioada 2010-2011 au fost realizate lucrări de conservare în șantierul de la Mangalia pentru menținerea flotabilității, fiind executate reparații care au împiedicat dispariția ei imediată. Ulterior, a fost utilizată ca poligon de instrucție marinărească și de vitalitate, fiind păstrată în structurile marinei cu un echipaj minim și resurse reduse de întreținere.
De fiecare dată când părea că va fi tăiată, cineva a găsit o soluție temporară pentru a o mai păstra câțiva ani. Dar conservarea provizorie nu este același lucru cu salvarea. În realitate, problema esențială a rămas mereu aceeași: lipsa unei decizii ferme privind viitorul navei.
O oportunitate ratată
Privind în urmă, este greu să nu ai sentimentul unei oportunități ratate. În multe state europene, o navă cu o asemenea vechime și o asemenea încărcătură istorică ar fi avut șanse reale să fie transformată într-un muzeu. Exemplele sunt destule, de la nave de luptă și submarine până la unități auxiliare păstrate ca atracții turistice sau centre educaționale.
România, în schimb, a ales mai mereu aceeași soluție: tăierea la fier vechi. De fiecare dată au existat argumente perfect logice. Costuri ridicate de întreținere. Bugete insuficiente. Alte priorități. Niciunul dintre aceste argumente nu este fals. Problema este că, adunate laolaltă, ele explică de ce marina română are astăzi atât de puține simboluri istorice conservate.
O navă precum Eugen Stihi nu poate fi reconstruită după ce este dezmembrată. Nu poate fi recuperată peste douăzeci de ani, când poate vom constata că am pierdut ceva valoros. Spre deosebire de echipamentele moderne, patrimoniul istoric este o resursă care, odată distrusă, dispare definitiv.
Mai mult decât o decizie administrativă
Din punctul de vedere al Forțelor Navale, decizia este probabil una pragmatică și ușor de justificat. Rolul unei marine militare este să opereze nave capabile să îndeplinească misiuni actuale, nu să administreze muzee (chiar dacă Muzeul Național al Marinei Române este o structură specializată distinctă în cadrul Forțelor Navale Române). Dar tocmai aici apare întrebarea incomodă. Dacă o navă care a supraviețuit aproape un secol, două războaie mondiale și tuturor transformărilor politice ale României nu merită să fie păstrată, atunci ce anume considerăm că merită salvat din patrimoniul naval național?
În timp ce retragerea dragorului Lt. Remus Lepri reprezintă o schimbare firească de generații, dispariția canonierei Eugen Stihi înseamnă pierderea a aproape o sută de ani de istorie maritimă românească. Nu dispare doar o navă, ci o parte din memoria navală a României, imposibil de înlocuit.
Ce să-i facem, atât s-a putut…
Surse:
- RNHS – Salvarea canonierei Eugen Stihi
- RNHS – Salvarea canonierei Eugen Stihi. Ce-ar putea să fie
- Royal Navy – Two retired Royal Navy minehunters sold to Romania
- Royal Navy – Second former Royal Navy minehunter joins Romanian Navy
- Caiet de sarcini pentru dezmembrarea navelor, octombrie 2026, disponibil aici: https://snmangalia.ro/?p=14351
Citește și: